Cum să-ţi transformi duminica într-una de coşmar!

Mă trezesc duminică dimineaţă şi mă uit pe geam. Era o zi superbă, superbă, iar eu nu aveam absolut nimic în program. Mă hotărăsc să  beneficiez la maxim de această zi, să mă duc în Herăstrău, să mă plimb agale pe aleile însorite, iar de acolo tot pe jos, spre seară să ajung în Centrul Vechi. Voiam să rămân în Centru Vechi măcar o oră două la terasă, cu o sticlă de apă minerală în faţă, pur şi simplu să privesc trecătorii şi să fiu singur cu gândurile mele! Zis şi făcut, aşa că după cafeaua de rigoare mă îndrept spre dus, dar îmi aduc aminte că am de schimbat un filtru de apă. Zic: să-l schimb acum, înainte de duş şi masa de dimineaţă, că aşa face omul gospodar.

Mă apuc de treabă, opresc apa în toată casa, aştept câteva minute să se depresurizeze instalaţia, iau cheia specială pentru desfăcut capacul filtrului şi… la treabă! Trag frate de filtru în cauză, de-mi ies ochi ca la melc. Mai încarc o dată, iar trag, mă proptesc în zid, trag din nou. Am crezut că înnebunesc! Filtrul pe care l-am desfăcut de douăzeci de ori până acum, nu voia şi pace! Nu se poate îmi zic, îl mai las câteva minute şi o iau de la capăt. Mă duc hotărât pe el, pe mama lui, şi trag de cheie şi trag şi mă opintesc şi iar încerc şi iar şi iar… Nuuuuuuu, nu există aşa ceva! A intrat vreun spirit în el de filtru, sunt la “camera ascunsă”, cineva îşi bate joc de mine – chiar nu găseam explicaţia. Dar nu mă las, trag de cheie până transpir tot, înjur, mă lamentez, mă enervez, îmi vine să omor pe toată lumea, dar filtrul tot nu vrea şi pace. Ud tot, îmi mai trag sufletul şi scot din frigider o sticlă de apă minerală rece ca gheaţa, pe care o beau pe nerăsuflate. Mă dau în spate pentru avânt, mă proptesc cu piciorul în ţeava, închid ochii şi trag cât pot de tare. La un moment dat, se aude “poc”! Asta e am zis, dar când mă uit ce să vezi: ieşise trava din perete, cu şuruburi, cu suport şi jumătate de tencuială…, dar capacul filtrului ba! Am crezut că mor, că mă dezintegrez, că îmi plesneşte capul de nervi… Şi atunci le-am zis…, le-am zis cum le iau toate rudele: filtrului, ţevii, zilelor în care s-au inventat instalaţiile sanitare, celor de au construit filtrul, celor care l-au montat acolo; cu toate amănuntele despre poziţii şi cum le-o fac şi de câte ori, şi, şi…! Dar, ca şi când asta nu a fost de ajuns deodată, aud în stomacul propriu nişte bolboroseli ce nu prea-mi inspirau încredere. Şi fugi! Abia am ajuns la “budă” întreg şi nepătat să zic aşa, că de la apa aia rece pe stomacul gol, am pus-o rău de tot. Acum, asta e… casa împuţită, apa oprită eu transpirat tot, important e că nu renunţ! Nu mă las nici mort să fiu; ce a ajuns un filtru să “mă facă pe mine”? Chiar nu mai conta că era ora 15.00, că mi-am stricat toată ziua, dar mă îmbărbăta gândul, că o să vină momentul când o să-l desfac şi apoi o să-l calc în picioare. Mă apuc ştiinţific de treabă, trag de cheie de două trei ori, mă odihnesc zece minute şi ce ziceţi, într-un târziu inevitabilul s-a produs. Am auzit “buuum” şi cheia de desfăcut filtru s-a rupt… Am leşinat! Şi cu siguranţă nu vreţi să ştiţi ce a fost la gura mea! Dar, nu m-am dat băţul nici acum, am luat un prosop şi m-am şters de transpiraţie, că de – apa nu aveam, m-am îmbrăcat şi am plecat la magazinele de bricolaj să-mi cumpăr cheie de desfăcut filtre. Zece chei am zis că-mi cumpăr să se rupă câte or vrea, că eu tot nu mă las până nu-l desfac.

În drum am trecut pa la o pizzerie că tot eram într-o groaznică dieta cu cinci mese pe zi – mâncat ce trebuie şi la ore fixe.

Am ajuns prima dată la Hornbach Militari. M-am dus “tevusca” la raionul de instalaţii, am chemat băiatul de acolo îi dau cheia şi când vreau să spun care-i “baiul” – mă taie stomacul şi fugiiii…! Mă întorc liniştit, îl găsesc pe fostul meu interlocutor de pe raion care mă anunţă că nu are chei de filtru aşa mari. Bun, când i-o cer pe cea ruptă îmi zice că a aruncat-o la gunoi! Prieteni… am zis că-l sfâşii, că-l fac bucăţi, că-l muşc de picior! Ca să nu o mai lungesc, am devenit preţ de un minut – două “cercetaşi prin tomberoane” şi astfel mi-am recuperat cheia ruptă. Am plecat apoi prin toate magazinele, care erau deschise duminică şi ce să vezi…, nicăieri nu am găsit vreo cheie care să se potrivească.

La întoarcere, într-o doară, mi-am sunat instalatorul şi i-am povestit păţania mea. Am ajuns înapoi acasă cam în acelaşi timp cu “meseriaşul”. Acesta, a scos o “cheie cu lanţ”, a pus-o în jurul filtrului a tras puţin şi l-a bufnit râsul…, că bine-nţeles capacul filtrului s-a desfăcut! Nu râde că tâmpitul i-am zis, că a fost “obosit” de mine, nu ai absolut nici un merit! Iar în gândul meu îmi ziceam: mare idiot am putut să fiu! Mi-am bătut toată ziua joc de mine ca de un mare bou ce sunt, când tot ce trebuia să fac era să dau un simplu telefon. Aşa merit, dacă sunt un imbecil!

Ce să mai spun, am aerisit casă, am făcut un duş, şi am deschis cutia de pizza, care acum era numai bună de bătut cu ea cuie în perete. Se făcuse ora 19.30 din frumoasă zi care se arătase dimineaţă, eu nu mâncasem nimic până la ora asta, eram plin de nervi, diata mea se dusese draq, aşa că am hotărât să-mi deschid o sticlă de vin dacă tot o făcusem lată şi să încerc să mă liniştesc.

Vinul se numea: Tenuta Carreta Garassino – Barbaresco 2005 şi o să vi-l descriu în câteva cuvinte!

Culoare: rubiniu deschis cu nuanţe cărămizii.

Nas: fructe de pădure, gemuri afumate, condimente şi puţină mineralitate.Pe final se simte o uşoară tuşă de vanilie.

Gust: sec, cu o aciditate extraordinară şi taninii calzi, catifelaţi. Alcoolul foarte bine integrat, nu se simte deranjat absolut deloc. Fructele din arome le regăseşti în gust, lăsându-ţi aceiaşi senzaţie plăcută, răcoroasă.

Un vin complex cu o structură foarte bună, cu final lung, persistent. Cursiv, intens şi armonios, îţi face plăcere să-l bei la orice masă cu cărnuri, peste, poate şi paste. Eu l-am servit după cum spuneam cu pizza şi a fost nemaipomenit. Preţul lui este de 127ron şi după părerea mea merită aceşti bani.

Dar, cum stăteam aşa pe canapea şi mai trăgeam din pizza precum din talpa de pantof şi apoi mai luăm câte o gură de vin, deodată ce aud!?

Nişte bolboroseli nefireşti în propriul stomac…

Bogdan