Zi frumoasă de iarnă prin munţii patriei, soare, ceva zăpadă şi bine-nţeles toată “spuma” pădurii aliniată pe pârtie. Deodată, toate privirile sunt îndreptate spre lupul tânăr, frumos de pică, lat în umeri, cu ochii negri şi migdalaţi întinşi pe toată faţa. Echipament de firma, mobil ultima generaţie şi pe deasupra la braţ cu o vulpiţă “fotomodeala” (cam “piţi” e adevărat), îmbrăcată toată numai în blană. Dacă lupul venise să arate ce schior periculos de priceput este, vulpiţa stătea atârnată de o masă din josul pârtiei, sorbindu-l din ochi pe alesul inimii, în faţă cu veşnicul pahar de apă plată cu lămâie, adresat fireşte celor ca ea.
Şi deodată începe lupul coborârea într-o viteză mirobolantă, schelălăind tot de plăcere, de nu era zău, nimeni ca el. Tot numai figuri, împroaşcă cu zăpadă un animal, două, răstoarnă alte câteva şi trece precum fulgerul pe lângă bătrânul vultur de-l îmbrăcă în omăt din cioc până în gheare. Asta o dată, de două ori, de trei, ce mai – parcă era zmeu nu lup! Era de bine ce să zic, că toate găinuşele de munte aveau limba până în clăpari de admiraţie la adresa tânărului lup. Dar, ca orice lucru frumos pe lumea asta, splendida zi se apropie de sfârşit şi toate animalele schioare şi nu numai, se adunară în barul din capătul pârtiei. Aici, pe refrene de muzică house de tremurau din ţâţâni pereţii, mesele şi capetele schiorilor, într-un abur de vin fiert cu felii de măr verde şi portocala, toată lumea se lauda cu aventurile de pe pârtie. Mai ales tânărul lup, care, orbit de atenţia tinerelor găinuşe, o cam neglija pe frumoasa vulpiţa ce stătea stingheră cu paharul de apă plată în faţă.
Dar, la un moment dat, vulpiţei îi căzură ochii pe o masă mai întunecată unde, bătrânul vultur dădea singur pe cioc oarece băutura cu bule. La o privire mai atentă vede cum vulturul îi face un semn discret cu Rolex-ul (că azi doar fraierii mai fac cu ochiul). Se uită la lup cum legumeşte de o oră aceeaşi cană ieftină de vin fiert, apoi la vulturul care bea cu nesaţ licoarea interesantă şi curiozitatea o împinge spre masa bătrânului vultur. De cum se aşeză, primi imediat şi ea un astfel de pahar, de o culoare galben pai strălucitoare, cu multe bule micuţe ce nu se mai opreau (perlaţie frumoasă şi de calitate, îi spuse vulturul cunoscător). Apoi mirosi băutura şi simţi imediat plăcutele arome de măr verde, citrice şi biscuiţi credea ea – care de fapt erau drojdii fine. Îşi face curaj, ia prima gură şi rămâne profund uimită. Niciodată nu mai băuse ceva atât de fin (că ea oricum nu bea decât apă cu lămâie), plăcut şi revigorant. Gustul acesta acrişor, catifelat şi atât de elegant îi plăcea la nebunie. Apoi o lovi o groaznică veselie şi printre hohote de râs nu apucă decât să întrebe ce este aceasta extraordinară minunăţie. Este un spumant de la Jidvei, pe numele său Romantine Brut zise vulturul, ceva asemănător cu şampania. Desigur, că până şi frumoasă vulpiţa auzise de şampanie, dar în pădurea ei nu exista aşa ceva (din motive de preţ) şi cu toate că dorea să mai comenteze subiectul, simţi cum o cuprinde o plăcuţă moleşeală. Plecă imediat însoţită de bătrânul vultur, lăsându-l astfel pe lup singur – singurel, lătrând la lună!
Morala: dacă eşti lup, nu fă pe vulturul că pierzi vulpiţă… şi ţi-o moleşeşte altul, sau: spumantul de la Jidvei, vultur te face dacă-l bei!
Bogdan
.
.
.
.
.
Comentarii recente