Home alone

Scris la 8 iulie 2014 in Povesti despre vin | Niciun comentariu

—Mi-e rușine să vă spun la ce oră m-am trezit duminică!
—Am trimis copiii la ștrand la Divertiland și-am rămas singur acasă. Mi-am făcut de lucru prin grădină, dar mai ales am cules caise din pomul vecinului Dan, tăindu-i doua crengi mari cu tot cu caise. Am mai adunat ultimele zece zmeurici coapte, am stropit curtea 3 minute și țuști.. în casă, că era prea cald.
—De curând luasem câteva vinuri pentru test de la Wine Affair. Duminică îi venise rândul viognierului Les Jamelles 2013. Ca să nu-l beau pe mațul gol, mi-am pregătit ceva de brunch, adică 3 aripioare aruncate în wok, doi stropi de ulei, un sos asiatic ciudat … Teriyaky. Nu știu din ce-i făcut, că scrisul pe plic e prea de mic, așa că am turnat doar 3 stropi, apoi ceva chili, am pregătit babysalad și-am pus câteva boabe de fasole roșie dintr-o conservă ce zăcea prin casă.  Balsamico, un pic de ulei de măsline, parmegiano și gata… Mâncare de jmecheri, cu trei grisine sărate, să nu zică lumea că nu mănânc sănătos!
—Trecem la lucruri serioase?
—Bine răcit, viognierul s-a lăsat siluit în pahar și „transpira de frică”. Frumoasă culoarea, gălbui-verzui strălucitor, prin broboanele reci. Sigur, aș putea continua cu descrierea aromelor, a gustului teribil de vioi, revigorant și energizant, dar vă propun să ascultați și să urmăriți clipul de aici.
—N-am băut eu prea multe vinuri din soiul ăsta, dar cred că începe să-mi cam placă. Aș mai completa la descrierea foarte bine făcută de Tom Cannavan, că vinul are o amăreală plăcută ce aduce puţin a pelin şi un post gust destul de lung, așa că  îi acord cu drag 7 papioane, iar finala masculină de la Wimbledon putea să înceapă fără griji. Aveam o complanie plăcută.
—Odată definitivată ideea despre acest vin și lăudându-mă pentru talentul culinar (care se numește: Foame), până la revederea cu Djokovic și cu veteranul Federer, m-am dus să fac ordine prin cd-urile puse aiurea și ia uite ce-am găsit: numa’ bună pentru vara asta care a început așa târziu! Deja mi-e dor (din nou) de mare.
—Enjoy!

—RaSto

Iahting în Insulele Sporade ( publicat in vinul.ro)

Scris la 7 iulie 2014 in Povesti despre vin, Slider | Un comentariu

Pentru cine nu ştie, arhipelagul Sporade este în Grecia, în nord – vestul Mării Egee şi cuprinde insulele: Skiathos, Skopelos, Alonissos şi Skyros alături de alte câteva insule mai mici, nelocuite. Aici am ales împreună cu patru prieteni (iniţial cinci, dar unul a rămas în sufletele noastre drept sponsor), să petrecem o săptămână de navigaţie cu iahtul. Am ales un iaht mare cât toate zilele (pentru cunoscători Beneteau Oceanis 45 – an fabricaţie 2012), destinat unui echipaj de 8-10 persoane (nu cinci câţi am fost noi), dar am dorit pentru “băieţeasca” noastră un confort maxim. Mai trebuie să vă spun, că am avut şi un sponsor oficial, acesta fiind “Crama Oprişor”, care ne-a asigurat vinul pentru întreg sejurul. Adică, câte un bax din vinurile reprezentative, dintre care amintesc: Drăgaica Roşie, Rusalca Albă; Cabernet Sauvignon, Shyraz, Pinot Noir, Sauvignon Blanc, Chardonnay – din gama La Cetate; Sauvignon Blanc, Merlot, Feteasca Neagră, Rose – din gama Caloian şi încă câteva surprize. Aşa a început totul!

Drumul

Într-o zi ploioasă şi mohorâtă la început de iunie, de nu-ţi venea să dai nici amanta afară din casă, am spus start! Am plecat cu maşinile personale prin Bulgaria, pe la noul punct de frontieră Makaza. Şi credeţi că ne-a fost uşor? Nu, pentru că am încurcat drumul între Veliko Tarnovo şi Stara Zagora, am colindat vreo patru ore toţi munţii Bulgariei, apoi am trecut prin nişte oraşe bizare, unde părea că ne învârtim în cerc şi că nu vom mai ieşi niciodată de acolo. În fine, spre seară (plecaţi de la ora 8.00 dimineaţa), am intrat pe teritoriul Greciei şi am înaintat ceva mai repede. Ar fi fost şi mai bine dacă, grecii nu ar fi montat milioane de staţii de taxare pe autostradă! Părerea mea este, că ne-au taxat şi pentru bucăţile de drum fără autostradă. Unde mai pui că acolo erau cele mai scumpe taxe!

Acomodarea

A doua zi am luat iahtul în primire şi am acostat în primul port, pe insula Skiathos. Deci, iată-ne în sfârşit pe “barca”, cinci “feţi frumoşi”, dintre care doar doi se pricepeau la navigaţie, unul auzise că există aşa ceva, iar ceilalţi doi habar nu aveau pe ce lume sunt. Dar, ce contează asta! Important este că toată lumea care trecea prin fata iahtului, dădea mărunt din buze, apoi scoteau aparatul şi poc! Gen “faceţi poze cu maimuţa”, ne-au umplut de fotografii, de nu înţeleg nici până în ziua de astăzi adevăratul motiv. Era oare iahtul interesant, puntea de pe care nu lipseau niciodată paharele de vin şi sticlele de la Oprişor, ori eram noi băieţi frumoşi cum rar le-a fost dat englezoaicelor bătrâne şi urâte să vadă? Ce contează, noi ne-am simţit importanţi cu sau fără motiv!

Apoi, hai se ne băgăm la somn! Păi ce, eu am putut… Când barca se lăsă în jos, stomacul meu era lipit de tavan, când barca se înălţă pe val, stomacul meu cobora în abisul mării. Nu vreau să intru în amănunte, că poate serveşte cineva masa… dar, vă pot spune că la fel a decurs şi ziua următoare, din momentul în care nu am mai văzut ţărmul la orizont. Bine că această stare nu s-a perpetuat, în continuare rămânând numai plăcerile croazierei.

Navigaţia şi traiul pe iaht

Ce să-ţi doreşti mai mult în viaţă decât libertatea pe care ţi-o oferă iahtul? O blondă, ştiu! Dar, în afară de asta, te poţi bucura de adierea brizei, de plăcerea navigaţiei cu vele, care te face să te simţi precum valul mării, să devii parte din natura înconjurătoare. Să te bucuri de peisajul în continuă schimbare, de acostarea în golfurile insulelor pustii unde, după o baie, două şi o zi de plajă poţi servi cina la lumina lunii, fără să auzi decât clipocitul apei, sau strigătul pescăruşilor.

Acum, doresc să vă spun câteva cuvinte despre traiul pe iaht. Am crezut întotdeauna că iahtingul este destinat oamenilor bogaţi şi fără griji. Că, nu există nimic mai frumos decât să leneveşti pe iaht toată ziua, la soare cu paharul de şampanie în mână, să priveşti marea, să faci baie, să te simţi bine. Ce să zic, aşa este, dar cu câteva mici amendamente. Iahtul în general, oferă un spaţiu relativ mic, pentru numărul de persoane din echipaj, care trebuie să convieţuiască 24 ore din 24. Trebuie să faci curat, să găteşti, să speli vase, să bei şi să mănânci împreună cu ceilalţi. Trebuie să fie înţelegere, pentru că nu ai unde să pleci, trebuie stabilit un program zilnic, care să fie şi respectat. Deci, în concluzie eu cred că iahtul este locul omului inteligent şi ordonat, sociabil şi cooperant, nu bogat şi fără griji. Bineînţeles, eu nu fac parte din această categorie, dar măcar m-am străduit…

Masa

Am servit-o la bordul iahtului, mai puţin câteva mese de seară, când ajunşi în porturi mâncăm la vreo terasă, sau tavernă. În Grecia mâncarea la restaurant este ieftină, variată şi foarte bună. Am încercat de la fructe de mare gătite în toate felurile şi poziţiile, la berbec, capra cu lămâia în gură, sau “kokoretsi” (intestine de oaie umplute cu măruntaie, pregătite la rotisor, grătar). Vinul consumat a fost numai cel de la Oprişor, pe care-l aduceam în pungă, iar după ce am învăţat cuvântul “sabaniera” care înseamnă frapiera totul a decurs minunat! Dar, nimic din ce am mâncat pe terasele greceşti, nu s-a comparat cu una din cinele servite pe barca noastră, şi pregătită magistral de către un membru al echipajului.

Langusta merge numai cu Rusalca Albă

Aţi ghicit, este vorba despre languste prinse de noi într-o barcă de pescari grecească, gătite cu paste şi asociate după lungi încercări cu Rusalca Albă. Vă garantez că nimic nu se potriveşte mai bine! Langusta cu paste, gătită simplu fără multe arome şi gusturi, a excelat în asocierea cu Rusalca Albă, vin de mare angajament. Acesta cu aromele lui exotice de pepene galben, banane, mango, a adus parcă misterul, iar gustul fructat, puţin mineral şi foarte complex a scos în evidenţă prospeţimea şi savoarea langustei.

Furtuna

Am avut parte şi de aşa ceva! Eram ancoraţi pe o insulă nelocuită (Kyra Panagia) şi după o seară de excepţie petrecută într-un decor absolut de vis am hotărât că a doua zi dimineaţă este cazul să ne întoarcem în civilizaţie. Doream să ajungem pe insula învecinată Alonissos, care dealtfel era foarte aproape. În golful în care eram ancoraţi vremea nu era rea, şi a rămas aşa până am ieşit în larg. Acolo, în largul insulelor, ploaia bătea năprasnic, vântul şuiera atât de puternic încât nu ne puteam auzi, iar valurile ne făceau să ne simţim precum în montagnes russes. Pe deasupra mai era şi foarte frig, iar noi nu aveam haine groase. A fost o experienţă extraordinară, toţi ne-am comportat cu mult curaj, doar ca o simplă coincidenţă, când am acostat în port am observat că toţi purtăm chiloţi maro! Bine-nţeles că după primele două, trei pahare cu vin de la Oprişor, au început poveştile despre vitejiile fiecăruia dintre noi în toiul furtunii pe care sincer, nici nu ni le mai aminteam…

În loc de concluzie

Pentru mine a fost o experienţă deosebită, iar de când m-am întors nu am altceva în cap, decât să mă reîntorc pe iaht. Nu este mai scump decât la un hotel mediu, atât doar ca unul dintre voi trebuie să posede un permis de navigaţie. Deci, dacă vi se iveşte vreodată ocazia nu o irosiţi, pentru că o să trăiţi o experienţă unică, pe care nu o veţi regreta niciodată!

Bogdan

Filmul Evenimentelor

Mare, soare, vinuri și prieteni. Și ceva fotbal.

Scris la 1 iulie 2014 in Povesti despre vin | Niciun comentariu

—Ce frumos e la mare după atatea zile cu ploi!
—Am luat startul zilelor însorite chiar de vineri dupăamiază la Mamaia. Cum am sosit, s-au împrăștiat norii și soarele ne-a zâmbit cu toată căldura. Semn bun!

….Tot cu soare s-a lansat și nr. 74 al revistei Vinul.ro la Iaki, împreună cu Casa de Vinuri Cotnari și la care am participat alături de prieteni mai vechi și mai noi ai Vin2.ro din Constanța, Cluj și Târgoviște.
—Lume multă la lansare, dar și multe vinuri. Pe lângă întalnirea cu buni amici, m-am reîntâlnit (după GoodWine) cu Grasa de Cotnari – Colocviu 2012. A intuit bine Ștefan (somelierul Casei) și mi-a păstrat o sticla la final, ca să o beau liniștit la unul din meciurile de duel din sferturile braziliene. Cezar s-a prins repede și m-a provocat la o încrucișare sticloasă. Amici de-ai mei mai puțin inițiați în vinuri au descoperit, astfel, ca la Cotnari se fac și vinuri seci și elegante, iar busuioaca, în oricare din vinificări e un succes. Până și pescarușilor li se facuse poftă de vinur bune.
—Seara târziu, ne-am retras cu apetit sporit spre nordul Mamaiei la amicul Cătălin (Club Marttinez) să definitivăm ce-am început, “dându-ne în cap” cu rozeuri și prosecco, încercând sabrări bengoase cu paharul și cu cuțitul de pâine. 2 din 3 fiind spectaculoase, singura care n-a apreciat barbaria fiind Fify, sensibilă la zgomote de cioburi.
—A doua zi am luat drumul Bulgariei ca să-mbaiem copilu’ și să ne dăm cu bronz de import.
—Seara, la meciul Olanda-Mexic, uşor indecis cu cine să țin, luasem la sacoşă Grasa ‑ Colocviu, ca s-o dibuiesc mai bine. În lipsă de faze spectaculoase, am luat vinul în serios și i-am revăzut culoarea frumoasă, galben-aurie cu ușoare urme pal-verzui. Are un miros aparte, greu de confundat, ierbos, cu tentă de ardei gras și citrice cât cuprinde. Cu ceva stavrizi în loc de hamsii și cu o pârlinca cu branză și usturoi, uite că Grasei de Cotnari îi stă bine și in formula de vin sec (2g zahar), cu gust de cârcei de viță și sâmbure de caisă, extractiv și cu bun echilibru între alcool (13,5%) și aciditate. Vioi, proaspăt, numai bun pe terasă și se apropie de 7 papioane din 8 posibile.  Până să se câcâie Schneider să egaleze  situația, eram pe final cu sticla și intrasem în panică de prelungiri. Și tot stând cu postugustul pe buzele țuguiate, arbitrul ăla (cam chior), care a refuzat două penalty-uri la Robben, se trezește-n ultimul minut să dea „11 metri” la un balet nereușit al terorii olandeze. Huntelaar așează mingea pe var și bate ca un borfaș: tare în plasa laterală. 2‑1 și Olanda merge mai departe, demonstrând încă odată că echipele mari câştigă şi când joacă mai slab. Mi-a părut (oarecum) rău de-i lui Burrito și Tortilla, dar prea rămăseseră puține echipe europene în joc.
—Așa că vă urez Vinuri Bune și Meciuri Frumoase!
—Noroc!
—RaSto

(multe foto apartin Vinul.ro si Casei de Vinuri Cotnari)

#Winelover. Episodul 2. Sofia

Scris la 26 iunie 2014 in Povesti despre vin | Niciun comentariu

—Cu 2 luni în urmă scriam despre o întalnire a iubitorilor de vin din Europa, hangout-ul din martie având loc la Belgrad.
—De data asta, cu ocazia concursului de vinuri Balkans International Wine Competition, pe 5 iunie, seara la ora 19.oo eram în centrul Sofiei, într-un frumos winebar: Grape Central, la o intalnire de Bring Your Own Bottle inițiată de grupul bulgar #winelover. Evident, nu m-am dus cu mâna goală, ba mai mult, am fost împreuna cu Iulian G. (blog.pistoanebaricate.ro) și însotiți de câteva vinuri de Cotnari, am început să englezim poveștile vinurilor aduse de fiecare.
—În afară de Busuioaca de Bohotin Colocviu, vinul favorit al Ivanei Simjanovska (vin cunoscut la Belgrad), mi-am facut curaj și am mai deschis prima sticlă de Frâncușă 2013. Sticlă frumoasă, cu fundița tricoloră și iz patriotic, vin pe care nu-l mai încercasem demult. Momentul maxim al serii a fost când încercând să repete pronunția soiului, majoritatea (destul de politicoasă) a simțit nevoia să fie cât mai aproape de… original. Ca un dirijor de grup a capella, i-am aliniat, le-am repetat clar, am numărat pana la 3 și …FRÂN-CU-ȘĂ! Le-a ieșit! Italinca Seila s-a descurcat cel mai bine, deh… spirit latin. Bulgari, macedoneni, sârbi, italieni și ce-or mai fi fost la mese, toți au apreciat vinul ca fiind pe cât de proaspăt, cu aciditate mare, bun pentru serile călduroase de vară și plăcut, pe atât de uimiți au părut că n-a fost înscris în concursul balcanic. Când le-am spus și pretul din retail…au căzut pe gânduri și și-au turnat tot ce mai rămăsese din cele doar două sticle, cu concluzia: nice wine, tastie and easy to drink.
—Apoi, lumea începu să vorbească din ce în ce mai convingător (adică, tare), hop și Iulian cu alt tricolor atârnat de gâtul sticlelor: Renatus alb şi roşu! A fost şi momentul când am renunţat la papioane şi am trecut la dress code: tricouri în spiritul #winelover.
—Cireașa de pe tort a fost când le-am arătat articolul scris despre întâlnirele #winelover de la Belgrad din Vinul.ro, neștiind că se scrie și la noi despre acest fenomen.
Ne-am mai dat cu părerea despre un rose bulgăresc,  un riesling austriac adus de Irina Sofranova şi am făcut cunoştinţă mai bine cu concursul balcanic de vinuri de la Sofia (cu peste 300 de probe înscrise), care era la a 3a ediţie. Când Dusan Jelic a auzit de la noi că IWCB-ul nostru (recent desfășurat) a avut peste 700 de vinuri înscrise, a făcut ochii mari-mari și împreună ne-am dat seama în ce lipsă de informații ne aflăm și cum se plâng degeaba producătorii balcanici că nu exportă suficient.
—Altfel spus, dacă niște pasionați de vinuri (#winelover-i) împartășesc în întâlniri internaționale neoficiale păreri despre vinurile naționale, soiuri și tradiții viticole autohtone, promovând pe banii lor vinurile aduse, atunci întreb prostește: cu ce se ocupă marketingul, prospectarea pieţelor de către mulți dintre producători, departamentele de strategii ale ministerelor şi consulii economici de pe lângă misiunile diplomatice prin lume?
Cum s-ar spune, ei cu treaba lor, noi cu vinul nostru!
—Hai noroc (наздраве)!
—RaSto
(articol apărut în nr. 74 al revistei Vinul.ro)