Mulţi oameni asociază schiatul cu sexul. Mie mi se pare o mare prostie, doar şi pentru faptul că obişnuiesc să schiez cinci, şase ore pe zi. Care dintre dumneavoastră domnilor, vă puteţi lăuda cu aşa performanţă, întreb? În materie de sex, bineînţeles…
Dar, lăsând gluma deoparte, senzaţiile pe care schiul ţi le oferă sunt unice. Ce poate fi mai plăcut decât alunecarea pe schiuri într-un peisaj de vis, când ai muntele întreg la picioare şi parcă simţi cum domini întregul univers. Ce îţi poate încânta ochiul mai mult decât tabloul brazilor gâfâind sub mormane de zăpadă, a fulgilor de nea jucăuşi din jurul tău, pe care-i atingi ştrengăreşte cu vârful nasului? Unde în altă parte, în afară muntelui ai ocazia să vezi versatilitatea naturii înconjurătoare, când la două minute după un soare arzător treci în viteza schiurilor prin mijlocul norului morocănos, gri şi opac, pentru ca după încă un minut, să ajungi la baza pârtiei pe acelaşi soare, care parcă te dezmiardă cu razele sale? Asta ca să nu mai vorbim despre orele prânzului, când nu există plăcere mai mare decât odihna lângă şemineul vreunei cârciumioare, sau direct pe un şezlong la soare cu un pahar de spumant fresh şi revigorant în mână şi cu rememorarea alunecării pe pârtie de la primele ore ale dimineţii în minte şi în gând…
Cum spuneam schiatul îţi oferă senzaţii de neuitat în mijlocul naturii, şi te poartă în locuri care, altfel ţi s-ar părea practic de neatins.
Dar, de ce Bansko?
Pentru că, din punctul meu de vedere şi cred că al tuturor iubitorilor de schi din sudul României este cea mai accesibilă destinaţie pentru mersul cu maşina. Din Bucureşti ajungi în aproximativ şapte ore (sunt 550 km.), unde mai pui că motorina, benzina la prietenii noştrii bulgari este mult mai ieftina.
Pentru că, domeniul schiabil de 74 km., este foarte bine întreţinut, pentru că, numărul rusoaicelor frumoase, sau a englezoaicelor bete de prin pub-uri, este identic cu cel din oricare staţiune austriacă, sau franceză. Şi nu în ultimul rând, pentru că preţurile sunt undeva la jumătate faţă de cele din România, ori Europa de Vest.
Asta, ca să nu mai vorbim despre „Mehane” – restaurantele tradiţionale bulgăreşti, pe care le întâlneşti la tot pasul şi te cuceresc încă de la intrare, cu batalul sau purceluşul care se învârt încet în proţapul pus pe jar. Sau, vinurile care niciodată nu seamănă de la o mehana la alta, deoarece nicăieri în lume nu există proprietari mai lăudăroşi în privinţa cunoştinţele lor în materie de vin, a unicităţii licorilor pe care le poţi servi în locaţia respectivă, ori a celor personalizate sau cupajate special pentru cârciumioara lor.
Iar, pentru a întării acesta idee şi a vă stârni curiozitatea, o să vă vorbesc acum, despre un vin pe care l-am întâlnit într-o mehana înghesuită într-un colţ umbrit de stradă, unde am mâncat un batal de ţi se topea în gură şi am băut un vin care a curs în valuri:
Nimbus – 2009, Pinot Noir, Castra Rubra
Încep prin a vă spune, că acest Pinot Noir a fost creat sub atentă îndrumare a domnului Michel Rolland, un adevărat guru mondial al epocii moderne a vinului.
Culoarea lui este rubinie, ceva mai opacă decât te-ai aştepta de la un pinot noir, şi cu o margine uşor cărămizie.
Aromele primare sunt de vişine, sau mai bine zis prăjitura cu vişine, apoi urmează piperul, iar pe final apar tuşele sanguine, tabac şi piele.
Gustul este deosebit de echilibrat, cu toate că are alcoolul de 14% şi aciditatea destul de jos. Taninurile sunt foarte moi şi catifelate, iar în gura îţi rămâne un gust de vişine din vişinata, care din păcate este şi puţin gemos. Postgustul mediu plăcut si fructat face din acest vin unul băubil, şi foarte cursiv. A mers aproape perfect alături de berbecul gras şi bucălat învârtit la proţap, până aproape de orele dimineţii, dar cu măsură, pentru că a doua zi dimineaţă să o putem lua de la capăt, atât cu schiatul, cât şi cu distracţia.
P.S. Sfat: dacă sunteţi cumva la masă cu rusoaice, nu va chinuiti cu vinul că nu merită, încercaţi numai cu votcă!
Bogdan
.
.
.
.
.
Comentarii recente