Vremea ştiucii

….Fiind vreme aşa de frumoasă, am hotărât să plec cu prietenii la pescuit de ştiucă în Delta Dunării. Locul pe care l-am ales a fost Mila 23, mai exact „Pensiunea Mila 23” pe care o recomand cu căldură. După ce am vizat permisele de pescuit şi am cumpărat câte unul de acces în biosferă, a început marea noastră aventură pescărească. Cu noaptea-n cap ne-am mişcat bărcile pe canalul “câştigător”, desigur unul secret, numai de noi ştiut, unde în vremurile bune ciung dacă erai şi tot prindeai peşte cu sacul. Şi ce să vezi: cum a apărut soarele de-o suliţă pe cer, au şi dat navală toţi idioţii pământului cu motoare de zeci de cai, care alergau cu bărcile mai ceva ca la raliu. Ne-au aruncat barca ori în stuf ori în sălcii, ne-au rupt monturile şi cu mare, mare noroc am scăpat cu bărcile nerăsturnate. Ce ne-am mai distrat şi ce le-am mai urat de mame şi de tot neamul lor! Şi bine-nţeles că nici peşte nu am prins, decât mârliţe până într-un kilogram, un kilogram jumate, destul de puţine şi acelea, pe care oricum le-am eliberat.
….Am plecat dezamăgiţi la masa de prânz, unde ne-am consolat cu un borş lipovenesc şi caras prăjit. Carasul l-am servit lângă o sticlă de traminer Eduardo Miroglio 2011 pe care am hotărât să o analizăm pe îndelete la masa de seară (vinul îi găsiţi aici http://www.vinibuoni.ro/store/white-wine-1.html).
Apoi, am schimbat canalul pentru partida de după-amiază şi am început războiul.
Primele, s-au luat ştiucile de noi. Au năvălit cu putere, ne-au muşcat de voblere şi degete când le trăgeam în barcă. Plezneau apa ameninţător, apoi se făceau nevăzute. Veneau sfidătoare ţinându-se cu colţii de linguriţe, loveau fulgerător barca şi se “dădeau” la fund. Ne-au furat juvelnicul şi au plecat cu el departe în zare, cu captura noastră, cu tot. Ne-au speriat când au deschis gura mare la noi aşa de tare, că am plecat mâncând pământ cu cele două trei exemplare mai frumoase din barcă şi am jurat că până la anul nu vom mai călca pe acele “groaznice” meleaguri.
….Una peste alta, a fost o partidă frumoasă de pescuit, cu ceva peşte prins şi destul scăpat, linguriţe agăţate, voblere pierdute şi multă, multă, distracţie. Masa de seară debutează cu tradiţionala saramura de crap, sărată şi iute de deschideam gura fără să putem articula ceva. L-am readus la masa pe domnul Eduardo Miroglio 2011 – traminerul sus amintit şi l-am luat la întrebări. Ne-a zis că are o culoare galben – auriu, strălucitoare. Nasul îţi dă senzaţia de dulce, miroase a trandafiri, fructe coapte, flori de tei. Dacă închizi ochii parcă “vezi” borcanul cu dulceaţă! Gustul este destul de lung – pleacă din dulce, apoi devine puţin acrişor şi sfârşeşte în post gust cu o tentă foarte plăcută uşor amăruie. Este echilibrat, mătăsos, dar îi lipseşte puţin aciditatea. A stins miraculos iuţimea din saramura, iar lângă crapul gras a făcut perechea ideală. Astfel ne-a ţinut companie până am terminat planurile de a două zi, am mai băut o sticlă şi încă una, apoi am plecat liniştiţi la culcare, cu viitoarele capturi în gând.
A fost frumos, dar a trecut prea repede!

Bogdan.

Delta Dunarii