Corbul păcălit de vulpe
….Corbul frate: unul mare, cu burtă, ghiuluri, cruci, casă la şosea şi un BMW cât toate zilele, alb. Alb ca fulgul de nea, să se vadă dinţii aurii prin parbriz, şi să lucească, de însuşi Maria Sa Soarele să moară de invidie.
Pe când Vulpea, una mică, mică şi roşcată de nu dădeai nici 20 euro pe ea. Fără alea mari, celelalte lungi de nu ştie nimeni ce a găsit Corbul la ea. Şi pe deasupra săracă, săracă… lipită de gard ca “marca de scrisoare”. O căutai prin toate găurile şi conturile şi abia dacă avea pârlita de un wc. În centru (locaţie sau chirie, că de cumpărat nu e vorbă).
….Şi cum stăteau ei ca doi porumbei (e o figură de stil, înţelegeţi…), deodată Vulpea se emancipează şi zice: băi Corb – cel mai tare din parcare, nu mănâncă în centru la cârciumioara şi guriţa mea ceva? Mănâncă fă, că altfel pute de zici că ţi-au rămas doar cariile în loc de dinţi. Şi se urcă în maşină, demarează să audă tot cartierul, apoi frânează brusc în Centrul Vechi, că de ăla nou nici măcar el nu avea bani. Alege masa cea mai mare de pe terasă, comanda repede două, ba nu, trei-cinci cefe de porc cu cartofi prăjiţi şi se uită lung la meniul de vinuri. Atunci Vulpiţa îşi dă părul pe spate şi cu glas mieros îi spune ospătarului: te rog, să-mi recomanzi o sticlă de vin “la potriveala” cu ceafa, iar pentru animalul cu cioc din faţa mea, te rog să aduci votcă, să bea până… îi cresc penele!
….Ospătarul aduce o sticlă de Garassino – Tenuta Carretta Barbaresco 2005 şi începe: că are o culoare rubiniu deschisă cu nuanţe de cărămiziu, că are limpiditatea bună. 
Apoi, că are un “nas” cu fructe de pădure, gemuri afumate, condiment şi e uşor mineral. Că are un atac plăcut complex, tanini excelenţi, alcoolul integrat, finalul… Vulpea exasperată sare de pe scaun şi urlă: lung sau scurt? Cine, plânge ospătarul? Finalul frate! Ospătarul pe nerăsuflate zice: lung cu o uşoară tuşă de vanilie şi fuge speriat după platourile cu ceafa de porc.
….Corbul, bine-nţeles că s-a îmbătat şi s-a apucat de cântat. Vulpea noastră şmecherita se făcea că nu-l cunoaşte, savura pe îndelete vinul şi de gândea: are vinul ăsta o aciditate extraordinară şi e deosebit de expresiv. Neapărat trebuie să-l fac pe Corb de ceva “lovele” să-mi mai “trag” un butoi, două pentru zile negre. Dar nici nu apucă să-şi termine ideia că deodată Corbul beat, sări ca ars şi strigă: haide fă să mergem acasă. Nu, zice Vulpiţă. Banu ‘nainte ca la curve! Corbul neştiind ce face scose banul şi plăti, apoi adormi pe loc. Şi astfel a păcălit vulpiţa Corbul de toţi banii, de nici în ziua de azi nu ştie de ce a doua zi dimineaţă s-a trezit cu sute de vulpiţe care aşteptau cuminţi la uşă!
….Bogdan
Mai multe
Scufiţă de fiţă!
….Într-o dimineaţă din vremuri imemorabile, când soarele se ridicase deja cam de o suliţă pe înaltul cerului, mămica unei fetiţe mici, mici de vreo 18-19 anişori – pe care o vom numi generic “Scufiţa Roşie”, o striga din toţi plămânii: Scu-scu-scu – fiţă de fetiţă, Scu-scu-scu – fiţă de fetiţă (ca de, era puţin cam bâlbâita)! Scufiţa Roşie, înţelese numaidecât mesajul şi dete să fugă cu scuterul din dotare. Atunci mama, cu o precizie de invidiat aruncă cu nunceagul la spiţe, iar Scufiţa după un “flic flac cu dublu tulup” ateriza cu cracii în ţărână.
….Mama zise: dute- n pppppp-ădure la bunica, şi du-i coşuleţul cu merinde, să mănânce şi “uscătura” aia ceva, măcar acum în ziua de Paşte! Că de nu, bani de cluburi şi ţigări o să mai pupi tu, doar când o să am 90-60-90 şi îmi voi găsi vreun sponsor.
….De voie, de nevoie, Scufiţa puse mâna pe sacoşă (sacoşa gen Carrefour din plastic biodegradabil) şi o “tăie” spre bunicuţa, care locuia într-o pădure de blocuri de la marginea mahalalei. Şi pâr, pâr cu scuterul şi pâr pâr cu scuterul (menţionez că scuterul nu era bâlbâit – aşa era el!) ba la o cafenea, ba la o bere cu prietenii (programul obişnuit a fetiţelor micuţe din ziua de azi) şi tot aşa până suliţa de pe cer a coborât… cu tot cu soare. Atunci Scufiţa îşi aranjă fustiţa mini, tricoul ud şi porni în grabă spre “uscătură”, ăăă…bunicuţă.
Ajunge în parcare şi aude ceva zgomote ciudate. Se aruncă numaidecât în “boscheţi” (că aşa e în jurul blocurilor din pădure) şi începe să se uite cu atenţie la scara blocului unde bunica trăgea să moară… de foame. Întâi văzu nişte umbre, apoi apăru clar ursul, lupul şi vreo două veveriţe (le-a recunoscut după dinţi). Erau încinşi la o partidă de barbut. Ce să zic: s-a cam speriat Scufiţa Roşie şi nu ştia ce să facă: se uită în stânga, se uită în dreapta se uită în sacoşă şi atunci vede salvarea. O scoate afară şi observă că era una de: “Piccini – Villa Al Cortile di Montalcino – 2006. Bun, zice Scufiţa roşie trag doar câteva “miroase” şi guri aşa… de curaj, apoi “o pun pe treabă”! Plescăie Scufiţa Roşie o duşcă, două, apoi încă două şi se minunează: frăţioare ce arome, ce fructe de pădure, ce magiun de vişine, ce de condiment… (cred că era gen Monica Tatoiu de le ştie ea pe toate…). Nas intens şi de o mare calitate, că de gust… nu pot să mă opresc! Echilibru, structură, complexitate, tanini buni şi expresivitate. La draq: acest vin chiar le are pe toate. Mai cercetă Scufiţa, mai studia şi pe când încă nici nu terminase de completat fişa vinului sticlă era deja goală! Atunci a început să urle lălăit (precum artiştii play-back ai zilelor noastre) ceva de genul: “ce aveţi voi duşmăni cu mine”; “de pe deal răsare luna, de la curve vin acuma” şi alte astfel de cugetări de ţi se rupea inima, nu alta. Deodată ca o săgeată s-a ridicat Scufiţa din boscheţi şi a pornit “ ţevuşcă” spre lup. Lupulică, lupulică (că era deja cam beată) vino tu repede şi arată-i lu’mămica ce ai sub blăniţă!
….Lupul nu mai apucă să urle decât “au” şi Scufiţa Roşie la faţă (de la alcool), sari pe dânsul, cu “pupacioiul” întrânsul! Lupul mai schelălăi ceva de genul; “urât faci fă la băutură”, apoi căzu lat, cât era el de lung!
….Umblă vorba prin pădure, că o săptămână întreagă a fost mort cu o febră musculară cât casa bunicii, şi colac peste pupăză, cică ar fi luat şi ceva boli veverice, veveriţelnice, venerice, sau cum s-ar chemând ele. Cred că, numai de la dobitoacele de veveriţe i se trage lupului cu aceste boli, că de la barbut sigur nu. Acum, toţi zic că doar apucă să apară Scufiţa Roşie pe o rază de 5 km., că lupul a şi “tăiat-o” urlând cât îi ţin labele.
….Dar, eu nu cred! E numai gura pădurii…
….Bogdan
Pițurcă, ne vezi?
….Ceea ce urmează să vedeți și să citiți s-a întâmplat cu adevărat. Puneți-vă centurile de siguranță, stergeți-vă ochelarii bine și luați-vă pastilele de burtă, preventiv.
….Pe Bogdan D. l-a mâncat mai jos de spate să invite câțiva amici la el, la un grătar- cică, un ușor antrenament ”de glezne” pentru masa de Paște. Cum aveam ceva experiențe „de lucru” cu câţiva din ei, am zis să plusez la miza distracției aducând echipament sportiv pentru toată gașca. Din echipa de grătare vin2.ro, pe lângă mine- portar și Bogdan D.-volantă pe ambele extreme, au mai făcut parte Silviu P.- stâlpul apărării, colonel de echipă și Bogdan I.- mijlocaș de construcție la închidere, dar mai ales la deschidere. Pentru incisivitate, l-am transferat pentru meciul de sâmbată pe Mihai V. pe postul de atacant și relația cu arbitrii. Era ceva lume în tribună, peluza fiind plină de neveste, iar în rest, cam liber. Probabil că fiind televizat…
….Despre energizantele legale și nelegale folosite pe grătar n-aș insista prea mult, pentru că-mi sunteți dragi și nu vreau să cădeți în păcat în Săptămâna Mare, înjurându-mă. Așa că voi trece direct la lunga poveste a „hidratării” jucătorilor cu vin. Cum toți ne iubim țara și suntem adevărați patrioți (vezi clipul), am făcut un mic turneu viticol prin țară, începând cu Drăgășaniul, unde am debutat cu o crâmpoșie de Stirbey de 2012. Toți ne-am dat în nas și-n gât cu vinul , concluzionând că e un vin elegant, bun și greu de bătut la soiul ăsta. Apoi am vizitat sud-vestul Olteniei, unde ne-am pupat până la amigdale cu vechiul meu prieten în haine de 2012: sauvignonul blanc de la Castel Stârmina Vinarte. Fresh, strong, chiar mai bun decât anul trecut. Căldură mare afară şi ne urcăm uşor pe hartă ca să salutăm un alt sauvignon plăcut din Văile Timişului –Recaş, castelanul Huniade, aromat, prietenos și delicat precum bunătățile de pe masă pregătite de Anca.
….Când Bogdan D. a anunțat că sunt gata cotletele de berbecuț, unii au simțit nevoia să viziteze puțin Dealu Mare și să umezească boticul cu-n cabernet sauvignon de la Terra Romana SERVE de 2010. 
A fost singura perioadă de liniște la masă, când puteai auzi doar ușoare gemete și ceva murmure de plăceri gurmande. Pentru moment, am avut senzația că urma să formăm Marea Spirală de integrare în Absolut, dar sincer, n-aș fi vrut să fac schimb de băuturi la sfârșit.
….Printre muzichie, bancuri şi poveşti adevărate din lumea vinului, ne-am aşezat pe un subiect despre care veţi mai auzi: un concurs de rozeuri românești din 2012. Cum, când, unde, cu câte vinuri…subiectul a rămas deschis, dar îl vom realiza cât de curând.
….Meciul nostru mergea cursiv, dominând adversarul, când la un moment dat, am rămas cu un jucător mai puțin, Mihai V. fiind marcat om la om pe tot terenul, a fost retras de teama unei accidentări la permisul auto. Păcat că nu l-a văzut Pițurcă. Cu un om mai puțin, am fost nevoiți să schimbăm esențial tactica partidei, fiecare jucând pe toate posturile, făcând apel la tehnica individuală. S-a driblat în cascade, s-a dat gol la sticle direct din corner. Am văzut (prin ceață) șuturi din foarfecă pe spate, dar mai ales din șezut de la masă. S-a abuzat de sărituri la capul sticlei și alte tehnici fluide, însă ne-am ferit de un procedeu sinistru: stop în gât la băutură.
….Eu am încheiat frumosul circuit viticol ca pe-o buclă, înapoi la Drăgășani, 
cu un aprig s.blanc vioi de la Via Sandu, care intra ceva mai greu la ora aia, dar nu m-am dat bătut. Totul pentru victorie. Seara a coborât cam repede și când Bogdan D. a aprins nocturna, ne-am dat seama câtă apă plată și minerală rămăsese. Fiind adversari declarați ai risipei de apă pe glob, am avut toți sentimentul că am făcut pași importanți pentru salvarea planetei.
….Revenind la partida noastră, unde e clar că ne-am dorit mai mult victoria, deși nimeni nu mai ținea scorul (sticlelor) și crezând că jucăm doar pentru golaveraj, tot am ajuns în prelungiri, apreciind faptul că n-am căzut fizic. Se vede că majoritatea am avut ceva „meciuri în picioare”, dar n-am putut evita câteva accidentări de spelling la unele cuvinte, precum Gruner Vertliner și nu numai. Am părăsit arena cât mai puteam vedea poarta și m-am bucurat să dau ultimul gol al partidei, dar era poarta spre stradă, așa că mi l-au anulat. N-am mai protestat, dar de necaz, mi-am pus căștile pe cap …Dum-Dum…
….Meciul ăsta nu va fi uitat prea ușor și-am să-mi aduc aminte mereu cu plăcere de partida din Domnești, unde Anca și Bogdan D. au organizat exemplar o etapă de grătare de neuitat. Etapa viitoare cred că avem meci în Chitila….
….RaSto
Strada şi mall-ul !
….Astăzi m-am plimbat pe stradă. Da, vremea a fost superbă şi m-am plimbat agale pe străzile însorite ale Bucureştiului. M-am uitat la blocuri şi vile, m-am uitat la magazine, restaurante şi maşini, dar mai ales m-am uitat la oameni. Trişti, grăbiţi cu treburile lor, ignoranţi cu ceea ce îi înconjoară. Unii oameni par nervoşi, gata în orice moment să răbufnească, sau cea de a doua categorie: speriaţi, umili, dornici să se ascundă pentru a nu deranja. Unii practic se ruşinează şi dacă le adresezi o banală întrebare, nu ştiu cum să scape mai repede de această corvoadă, nu ştiu cum să se facă nevăzuţi de îndată ce acest lucru este posibil. O lume mohorâtă şi tristă. Cenuşie şi fără speranţă…
….Dar, într-un târziu am ajuns la Mall. Altă lume dragi prieteni, altă ţară, ce zic eu – altă planetă! 
Defilare de “siliconate” şi “botoxate”, de cocostârci şi ciocomandre cu “cracii” de doi metrii şi tupeul de cinci! Unele frumoase de ţi se tăia respiraţia, altele urâte ca moneda de cinci lei, dar toate numai zâmbet, toate radiind fericire a viaţa fără nici un fel de griji. Frumoase, urâte, grase, ori ca “uluca de la gard” cuvântul de ordine era veselia şi mulţumirea. Toată lumea se iubeşte cu toată lumea, râsete, chiţcăituri, mugete – trepidează de viaţă întregul mall. A, nu v-am zis nimic despre bărbaţii de mall numiţi în continuare “mall-atici”: Nişte paţachine pline de figuri, îmbrăcaţi toţi numai în haine mulate de firma, de le stătea fix ca “ protexul” pe… mâna! Oricum, ceea ce trebuie reţinut este faptul că eu arătam cel mai bine, eram cel mai ţanţoş şi cel mai rasat dintr-o mie de bucăţi. Părerea mea! A…, şi a unei vânzătoare nu spun de unde!
….Mi-ar fi plăcut că aceste două roluri să se inverseze, oamenii străzii să radieze de fericire, iar “mall-aticii” şi “mall-aticele” să fie cenuşii. Dar, viaţa e nedreaptă…
….Nu e nimic! Mă duc eu acasă şi o îndrept cu câteva sticle de vin. Şi pe ea şi pe mine! Vreau să mă fac “cui” frate, să mă comport pe stradă ca în mall: să ţip, să urlu, să mă strâmb la oameni, să “rag” a manele! Să vadă lumea că se poate. Îndrept eu lumea, o readuc la viaţă!
….Dar cu ce vin ziceţi că merită să mă îmbăt? Cu oricare ştiu, dar aştept recomandările voastră şi apoi mă pun pe treabă cu schimbatul lumii!
….Bogdan
.
.
.
.
Comentarii recente