Pinot Noir. Otarniţa
—-
“Scrie pe Vin2.ro” povești trăite de oameni care iubesc vinul. Astăzi îl avem invitat pe Mihai Nicolici.
—-Mihai este cunoscut nu pentru faptul ca e absolvent al UTCB sau pentru anii in care a lucrat in distributia de presa, ci pentru pasiunea sa pentru vinuri. “Mai bine un strop de vin, decât unul de bere” a condus pasiunea pana la o noua afacere care astazi se numeste magazinul de vinuri Private Wine.
—-Strugurele ăsta poate produce unele dintre cele mai scumpe vinuri din lume deşi nu sunt, nici pe departe, atât de “bogate” şi nici “grele” precum rudele lor nobile. Ba chiar din contră! 
—-Culoarea este pal-translucidă, iar aromele sunt foarte subtile. Producătorii se gândesc bine înainte să planteze Pinot Noir căci strugurele este slab, se îmbolnăveşte rapid şi suferă de o groază de boli, iar genetic este uşor predispus la mutaţii. Tocmai de aceea, atunci când vinul reuşeşte, este destul de scump.
—-Este deasemenea, unul dintre vinurile cel mai greu de vândut la noi. Cunoscătorii au pretenţii de Burgundia, deşi e clar că aşa ceva nu se poate, iar mulţi dintre ceilalţi, datorită Moştenirii, îl consideră un vin dulce, din care fireşte că nu beau. Există, din fericire, oameni care încep să-l înţeleagă şi să-l aprecieze, sunt în special tineri, dar nu numai.
—-Unul dintre vinurile de care m-am îndrăgostit iremediabil în urmă cu câţiva 
ani este Pinot Noir-ul de la Petro Vaselo, Otarniţa. Poate printre puţinele vinuri din România care sunt 100% soi pur şi asta se simte fără îndoială.
—-De fiecare dată când deschid o sticlă de Otarniţa mă bucur de culoarea veselă şi strălucitoare şi de toate aromele tipice. Zmeură, cireşe, merişoare dar şi vanilie, ciuperci şi pământ reavăn de pădure.
—-Apropos de aceasta din urmă aroma şi de altele similare, de genul: miros de grajd, piele, transpiraţie de cal etc… Cred că exotismul acestor descrieri ar trebui evitat mai cu seamă către cei încă nehotărâţi în legătură cu vinul. Pentru că, sincer, nu ştiu cine se bucură de mirosul de bălegar sau de cal transpirat. Este, fără îndoială, adevărat că unele dintr vinurile mari ale lumii ăsteia, printre care şi Pinot Noir-urile de Burgundia, au aceste arome şi cunoscătorii, descoperindu-le au certitudinea tipicităţii de soi.
—-Uite, Otarniţa, nu are aceste arome exagerate. Se simte pământul reavăn, dar doar atât cât să-ţi trezească amintirile unei plimbări prin pădure după o ploaie de vară. Aşadar, e un vin frumos, fără să fie nevoie de puncte sau alte calificative.
—-Da, asta e pentru mine Otarniţa, un vin frumos, plin de fruct, căruia cele 6-8 luni de măturare în barrique nu îi aduc corpolență, dar îi dau note plăcute de vanilie fără a le acoperi pe cele de fructe roşii. Pentru toate astea trebuie să primească mulţumiri „spiriduşul” Marco Feltrin, care la cei 27 de ani, 
reuşeşte să facă vinuri cu care se poate bate de la egal la egal, cu mulţi oenologi foarte mari.
—-Dar, cel mai important lucru este că Otarniţa este un vin roşu de vară! Adică, în nopţile fierbinţi (sau doar toride) de vară, când simțim nevoia de un vin roşu, parcă soluţia n-ar fi un Cabernet sau Merlot, ci vinul ăsta zglobiu şi revigorant, dar delicat şi plin de arome. Că el se poate bea rece, am fost şi eu surprins să descopăr cu câţiva ani în urmă tot la Petro Vaselo la cramă. Pentru că proprietarii sunt italieni (apropo de Nello Dal Tio – ar fi extrem de multe de spus, deşi l-am văzut doar puţin şi nu am conversat excesiv) au adus un „priceput” de la ei să facă nişte mezeluri cu vin şi să le prezinte împreună cu vinurile şi brânzeturile. Ei bine, m-am dus la nenicu’ asta şi l-am rugat să îmi dea Otarniţa şi să-mi recomande ceva cu care să se potrivească, din ce avea el pe masă. Şi scoate omu’ Pinot Noir-ul de la gheaţă (de la gheaţă, repet) mi-l pune în pahar şi îmi sugerează Parmiggiano. Acum, eu ştiu că mai avem de învăţat, mi-am zis, dar prea mă ia de fraier flăcăul. Păi cum băi nene, vin roşu de la gheaţă? Cu superioritatea tipică pentru unii italieni, zâmbind în colţul gurii, mi-a zis” Încearcă!” şi m-a expediat subit. Norocul meu a fost că sunt simpatici cei de la Petro Vaselo, altfel i-aş fi aruncat vinul în faţa tipului. Pentru că temperatura, textura vinului, aromele chiar mai discrete, dar evidente mi-au produs o plăcere imensă. Şi în contradicţie cu regulile şi cutumele de asociere culinară, a mers perfect cu Parmiggiano. Când m-am întors la italian, râdea şi m-a salutat! A făcut asta de încă câteva ori în ziua aceea.
—-Aşadar, Pinot Noir, chiar dacă este de România, dar bine făcut, este minunat.
—-Enjoy!
Efectul BIAS în Chitila
—-A naibi coincidenta…
—-
Pe cand pasionatii de show-uri aeriene stateau cu ochii-n soare dupa avioane, la mine in cuptor se perpelea o gasca, probabil efect colateral al lupingurilor din Baneasa.
—-De pe colina scunda a parcului Dendrologic din Chitila, se puteau vedea intortocheatele si zgomotoasele acrobatii. Am apucat sa-i vad pe cei 7 magnifici piloti turci in direct, in timp ce Chef Make incingea cuptorul pentru partea busty de la Mother Goose. 
Am sosit la timp acasa pentru desavarsirea garniturii si montarea farfuriilor ca sa ne iasa platingul din poze.
—-Vin rosu, desigur, dar sarim de primul incercat, pentru ca… stricam pairing-ul. Am trecut la o feteasca neagra 2011 Red Artizan – efectul reinnoirii abonamentului la revista Vinul.ro, si lucrurile au intrat pe o panta ascendenta.
—-Cam mic pieptul gaștei pentru trei persoane si multa munca, asa ca am atacat celelalte parti sexy: pulpele. În tot timpul asta, la tv se perindau parasutisti, avioane de mici dimensiuni, dar intrerupte de stiri privind starea de sanatate a lui Ponta. Emotiile mi-au mai fost
atenuate de vinul din Sahateni cu care nu m-am intalnit in ultima vreme. Culoare frumoasa, ruby, medium red, cu arome placute de prune, pregnant visine si vanilie. Am apreciat tipicitatea in mod special si izul de ciocolata, iar toate astea urmau sa se confirme in gust.
—-Racoare afara, gasca fierbinte in farfurie si feteasca in pahar! Who’s the boss, now? Tare bine mergea combinatia asta, 
mai ales ca taninii domoliti de baric si alcoolul nederanjant (14 %) conlucrau bine cu garnitura de fasole verde cu putin usturoi, iar carnita era foarte frageda. Totul parea coborat din cer… bine, de zburatoare eram sigur, dar si vinul, daca ar fi avut un finish mai lung, ar fi sarit de 7 papioane/8.
—-Si ce daca ploua?
—-Cu bine,
—-RaSto
Cu două deodată
—-
Prima data când am făcut cunoștință cu acest vin a fost cu 2 ani în urma, la London Street Atelier, pe vremea cand Rachel Sargent avea atelierul ce cooking chiar pe strada Londra. Tot acolo am cunoscut-o și pe Livia Gîrboiu lansând gama Epicentrum.
—-L-am tot degustat (în varianta 2013) la Sibiu în ianuarie anul asta și m-am bucurat că cel de 2014 a și aparut la Un Vin pe Zi. E adevărat, nu te întâlnești ușor cu soiurile astea… plăvaie și șarbă. Vrâncenii de la Crama Gîrboiu au această posibilitate și merită felicitați pentru idee, mai ales că ți le oferă pe-amândouă la “la pachet” într-un cupaj.
—-Seara târziu, înainte de un episod al serialului Lie to Me, care a început să-mi placă, am deschis una din cele două sticle.
Descrierea lui Nicușor se apropie foarte mult de ceea ce și eu am găsit în degustare. Da, rece-rece, cu un mizilic de vară neaoș, cu aromele sale florale puternice îți cam mută atenția de la initial-arogantul personaj principal al serialului. Dar o mută definitiv, pentru că și aciditatea, corpul light și alcoolul (13%) sunt toate bine integrate, iar vinul se distinge clar… pentru că soiurile îl ajută.
—-Îmi place și se bucură de 7 papioane/8 pentru o vară caldă. E generos în asocierile culinare, iar cu mâncărurile sărate sau spicy face pereche foarte bună. Rețineți: șarbă și plăvaie…două deodată! Cum să nu-ți placă? Și e cu happy end, ca în serial.
—-RaSto
—-P.S. Încercați și roseul Epicentrum 2014 din cabernet sauvignon și merlot. Mi-a plăcut și acela.
A început sezonul estival!
La începutul lunii iunie, mi-am făcut „de drum” spre mare. Mi-am propus două lucruri: să rezist o săptămână întreagă acolo şi să trec cât mai puţin, spre deloc în ţara prietena şi vecina – Bulgaria. Mi-am cărat şi bicicletele cu mine, nu de alta, dar am auzit că, o groază de turişti fac acest lucru…
Am avut însă o singură problemă: care turişti?
Dar, să vă povestesc pe îndelete cum au decurs ostilităţile în această minivacanţă!
Am ajuns într-o zi de luni dimineaţa, pe o vreme superbă în frumoasa mea căsuţa din Mangalia. M-am schimbat rapid, m-am urcat în maşină şi cu maximă viteza (admisă bine-înţeles), am aterizat pe plajă favorită – cea dintre Saturn şi Venus. Aceasta este plajă pe care o frecventez, deoarece e curată, liniştită, iar apa este extraordinară pentru înot. Nu sunt skyjet-uri care să polueaze apa, nu există muzică dată la maxim, gâturi groase cu lanţuri la fel, sau tot felul de piţipoance care mai de care mai fandosite, pentru un motiv foarte simplu – aici nu există şampania, fără de care ele nu îşi pot aşeza fundul pe şezlong!
Ajuns pe plaja dorită, ce să vezi – eram singurul turist! Bine – linişte, linişte, dar nici chiar aşa! Să înoţi din Venus până în Saturn şi înapoi şi să nu vezi pe nimeni în apă! Să stai singur „cuc” pe plajă şi să nu auzi decât pescăruşii. Nu tu o înjurătură, un copil urlând, sau un câine care să-şi facă nevoile la piciorul şezlongului! Mai că îmi venea să mi-o doresc pe mama maneliştilor, ori pitipoanca supremă, numai singur să nu fiu! Şi uite aşa supărat, am plecat către Cherhanaua Razelm din Venus, locul unde anul trecut serveam regulat masa de prânz. Aici, era ceva agitaţie, dar nici un client… Am riscat şi am comandat meniul obişnuit: ciorba de peşte şi saramura de crap. Crapul din saramura era destul de vechi, dar ce să zic…, scuzabil pentru numărul de clienţi. 
Nu mă plâng, ciorba a fost extraordinară ca de obicei şi nici saramura nu a fost chiar de aruncat. Dar, e cam deprimant să fi singurul client din restaurant, mai ales că anii trecuţi în sezon erau momente când nu găseai loc la masă.
Apoi, seară am plecat cu bicicleta din Mangalia până în Olimp la gelateria mea favorită – Mimoza, aflată pe terasa hotelului Amfiteatru, unde se serveşte cel mai grozav frappe de pe pământ. Cum era pe terasă, o să mă întrebaţi? Precum în „Bătrânul şi Marea”, desigur bătrânul fiind eu. Iar, hotelurile din acest complex, cândva adevărate perle din sudul litoralului – închise!
Poate vreţi să ştiţi cum a fost drumul la duş, sau la întors? Interesant – la duş m-am intersectat cu vreo doi muncitori în construcţii care probabil terminaseră programul de lucru pe la vreun hotel în renovare, la întoarcere m-am întâlnit cu patru câini frumoşi care m-au alergat şi lătrat până le-au crăpat ficaţii… Nici măcar curvele, nu erau la posturile cunoscute…
Cam asta este situaţia turismului românesc la început de sezon, cel puţin în sudul litoralului. O zonă absolut pustie cu marea majoritate a hotelurilor şi restaurantelor închise. Atenţie, vorbim despre începutul lunii iunie!
Excludem de aici Vama Veche unde cu siguranţă sunt în permanenţă ceva turişti, dar în rest bate vânt de sărăcie şi faliment, cum mie nu mi-a mai fost dat să văd. Nici nu vreau să-mi amintesc ce era pe litoralul românesc la aceeaşi dată cu vreo douăzeci de ani în urmă…
Păcat, ce pot să zic…
Asta fiind situaţia, ce să fac? Am stat frumos acasă şi mi-am sunat câţiva prieteni, urmând să gospodărim câte ceva, uşor de seară. Alegerea a fost simplă, unul dintre prieteni venind la uşă cu un crap de 10-12kg. Nu de alta, dar cică asta au găsit prin pescăriile oraşului: „ceva guvizi mici şi băloşi, peste oceanic îngheţat şi… crap”, că doar suntem pe malul mării, nu?
Am încins repede grătarul şi deoarece Crama S.E.R.V.E. mi-a trimis spre degustare vinurile noi, am gândit că este momentul să ne înecăm amarul şi să ne amintim de lucrurile plăcute ale vieţii.
Am degustat trei dintre vinuri mai exact: Vinul Cavalerului – Pinot Noir 2013, Vinul Cavalerului – Feteasca Albă 2014 şi Terra Romana – Chardonnay 2014.
Despre Pinot Noir nu o să scriu prea mult, deoarece a povestit amănuntit Răzvan aici! Vreau să spun numai că acest vin mi-a depăşit aşteptările. De la aromele de zmeură şi condiment, până la echilibrul gustativ, de la taninurile catifelate şi plăcute, până la corpul suav şi elegant, toate duc spre un vin plăcut de băut la fiecare masă.
Am început desigur cu Vinul Cavalerului – Feteasca Albă 2014, alc. 13,5%.
Acesta este un vin pe care eu personal l-aş fi dorit puţin mai corpolent şi cu aciditatea ceva mai ridicată. În rest, echilibrat, cu un final mediu puţin tonic, vegetal, plăcut şi răcoros. Dar, în schimb aromele cu flori albe, fructe dulci exotice şi pepene galben sunt atât de plăcute că îţi vine să le miroşi la nesfârşit.
Este de asemenea un vin de băut în fiecare zi, nepretenţios, care cel puţin vara nu ar trebui să lipsească de pe masa nimănui.
Regele serii a fost pentru mine Terra Romana – Chardonnay 2014, alc. 13,5%.
Aromele cu flori şi fructe dulci îmbrăcate în batoane de vanilie, cu tuse minerale, sunt extraordinar de curate şi „exacte”. Gustul vine în acelaşi registru cu aromele, echilibrat şi deosebit de plăcut.
Nu se simte lemnul, alcoolul ci numai gustul fructelor coapte care învelite în mantia unei acidităţi foarte bune devine fresh şi răcoros. Final lung şi puţin vanilat a fost minunat, dar mai mult decât orice am apreciat dispariţia lemnului puţin excesiv din anii trecuţi. Acest Chardonnay mi-a plăcut cel mai mult dintre vinurile degustate şi cred că este cu siguranţă printre cele mai elegante şi mai nobile de pe plaiurile mioritice.
Menţionez că vinurile au fost degustate la 8-9 grade Celsius, mai puţin Pinot Noirul, care a avut în jur de 10-11 grade Celsius.
Ordinea preferinţelor prietenilor mei a fost: Pinot Noir, Chardonnay, Feteasca Albă. A mea cum spuneam Chardonnay, Pinot Noir, Feteasca Albă, dar ca un făcut, prima s-a golit sticlă de Feteasca Albă. De ce oare?
P.S. Trebuie să mărturisesc că nu am rezistat întreaga săptămână pe litoral, mai mult chiar, după această primă zi minunată am petrecut majoritatea timpului în Bulgaria.
Bogdan
Mai multe
.
.
.
.
Comentarii recente