Slider

Iahting în Insulele Sporade ( publicat in vinul.ro)

Scris la 7 iulie 2014 in Povesti despre vin, Slider | Un comentariu

Pentru cine nu ştie, arhipelagul Sporade este în Grecia, în nord – vestul Mării Egee şi cuprinde insulele: Skiathos, Skopelos, Alonissos şi Skyros alături de alte câteva insule mai mici, nelocuite. Aici am ales împreună cu patru prieteni (iniţial cinci, dar unul a rămas în sufletele noastre drept sponsor), să petrecem o săptămână de navigaţie cu iahtul. Am ales un iaht mare cât toate zilele (pentru cunoscători Beneteau Oceanis 45 – an fabricaţie 2012), destinat unui echipaj de 8-10 persoane (nu cinci câţi am fost noi), dar am dorit pentru “băieţeasca” noastră un confort maxim. Mai trebuie să vă spun, că am avut şi un sponsor oficial, acesta fiind “Crama Oprişor”, care ne-a asigurat vinul pentru întreg sejurul. Adică, câte un bax din vinurile reprezentative, dintre care amintesc: Drăgaica Roşie, Rusalca Albă; Cabernet Sauvignon, Shyraz, Pinot Noir, Sauvignon Blanc, Chardonnay – din gama La Cetate; Sauvignon Blanc, Merlot, Feteasca Neagră, Rose – din gama Caloian şi încă câteva surprize. Aşa a început totul!

Drumul

Într-o zi ploioasă şi mohorâtă la început de iunie, de nu-ţi venea să dai nici amanta afară din casă, am spus start! Am plecat cu maşinile personale prin Bulgaria, pe la noul punct de frontieră Makaza. Şi credeţi că ne-a fost uşor? Nu, pentru că am încurcat drumul între Veliko Tarnovo şi Stara Zagora, am colindat vreo patru ore toţi munţii Bulgariei, apoi am trecut prin nişte oraşe bizare, unde părea că ne învârtim în cerc şi că nu vom mai ieşi niciodată de acolo. În fine, spre seară (plecaţi de la ora 8.00 dimineaţa), am intrat pe teritoriul Greciei şi am înaintat ceva mai repede. Ar fi fost şi mai bine dacă, grecii nu ar fi montat milioane de staţii de taxare pe autostradă! Părerea mea este, că ne-au taxat şi pentru bucăţile de drum fără autostradă. Unde mai pui că acolo erau cele mai scumpe taxe!

Acomodarea

A doua zi am luat iahtul în primire şi am acostat în primul port, pe insula Skiathos. Deci, iată-ne în sfârşit pe “barca”, cinci “feţi frumoşi”, dintre care doar doi se pricepeau la navigaţie, unul auzise că există aşa ceva, iar ceilalţi doi habar nu aveau pe ce lume sunt. Dar, ce contează asta! Important este că toată lumea care trecea prin fata iahtului, dădea mărunt din buze, apoi scoteau aparatul şi poc! Gen “faceţi poze cu maimuţa”, ne-au umplut de fotografii, de nu înţeleg nici până în ziua de astăzi adevăratul motiv. Era oare iahtul interesant, puntea de pe care nu lipseau niciodată paharele de vin şi sticlele de la Oprişor, ori eram noi băieţi frumoşi cum rar le-a fost dat englezoaicelor bătrâne şi urâte să vadă? Ce contează, noi ne-am simţit importanţi cu sau fără motiv!

Apoi, hai se ne băgăm la somn! Păi ce, eu am putut… Când barca se lăsă în jos, stomacul meu era lipit de tavan, când barca se înălţă pe val, stomacul meu cobora în abisul mării. Nu vreau să intru în amănunte, că poate serveşte cineva masa… dar, vă pot spune că la fel a decurs şi ziua următoare, din momentul în care nu am mai văzut ţărmul la orizont. Bine că această stare nu s-a perpetuat, în continuare rămânând numai plăcerile croazierei.

Navigaţia şi traiul pe iaht

Ce să-ţi doreşti mai mult în viaţă decât libertatea pe care ţi-o oferă iahtul? O blondă, ştiu! Dar, în afară de asta, te poţi bucura de adierea brizei, de plăcerea navigaţiei cu vele, care te face să te simţi precum valul mării, să devii parte din natura înconjurătoare. Să te bucuri de peisajul în continuă schimbare, de acostarea în golfurile insulelor pustii unde, după o baie, două şi o zi de plajă poţi servi cina la lumina lunii, fără să auzi decât clipocitul apei, sau strigătul pescăruşilor.

Acum, doresc să vă spun câteva cuvinte despre traiul pe iaht. Am crezut întotdeauna că iahtingul este destinat oamenilor bogaţi şi fără griji. Că, nu există nimic mai frumos decât să leneveşti pe iaht toată ziua, la soare cu paharul de şampanie în mână, să priveşti marea, să faci baie, să te simţi bine. Ce să zic, aşa este, dar cu câteva mici amendamente. Iahtul în general, oferă un spaţiu relativ mic, pentru numărul de persoane din echipaj, care trebuie să convieţuiască 24 ore din 24. Trebuie să faci curat, să găteşti, să speli vase, să bei şi să mănânci împreună cu ceilalţi. Trebuie să fie înţelegere, pentru că nu ai unde să pleci, trebuie stabilit un program zilnic, care să fie şi respectat. Deci, în concluzie eu cred că iahtul este locul omului inteligent şi ordonat, sociabil şi cooperant, nu bogat şi fără griji. Bineînţeles, eu nu fac parte din această categorie, dar măcar m-am străduit…

Masa

Am servit-o la bordul iahtului, mai puţin câteva mese de seară, când ajunşi în porturi mâncăm la vreo terasă, sau tavernă. În Grecia mâncarea la restaurant este ieftină, variată şi foarte bună. Am încercat de la fructe de mare gătite în toate felurile şi poziţiile, la berbec, capra cu lămâia în gură, sau “kokoretsi” (intestine de oaie umplute cu măruntaie, pregătite la rotisor, grătar). Vinul consumat a fost numai cel de la Oprişor, pe care-l aduceam în pungă, iar după ce am învăţat cuvântul “sabaniera” care înseamnă frapiera totul a decurs minunat! Dar, nimic din ce am mâncat pe terasele greceşti, nu s-a comparat cu una din cinele servite pe barca noastră, şi pregătită magistral de către un membru al echipajului.

Langusta merge numai cu Rusalca Albă

Aţi ghicit, este vorba despre languste prinse de noi într-o barcă de pescari grecească, gătite cu paste şi asociate după lungi încercări cu Rusalca Albă. Vă garantez că nimic nu se potriveşte mai bine! Langusta cu paste, gătită simplu fără multe arome şi gusturi, a excelat în asocierea cu Rusalca Albă, vin de mare angajament. Acesta cu aromele lui exotice de pepene galben, banane, mango, a adus parcă misterul, iar gustul fructat, puţin mineral şi foarte complex a scos în evidenţă prospeţimea şi savoarea langustei.

Furtuna

Am avut parte şi de aşa ceva! Eram ancoraţi pe o insulă nelocuită (Kyra Panagia) şi după o seară de excepţie petrecută într-un decor absolut de vis am hotărât că a doua zi dimineaţă este cazul să ne întoarcem în civilizaţie. Doream să ajungem pe insula învecinată Alonissos, care dealtfel era foarte aproape. În golful în care eram ancoraţi vremea nu era rea, şi a rămas aşa până am ieşit în larg. Acolo, în largul insulelor, ploaia bătea năprasnic, vântul şuiera atât de puternic încât nu ne puteam auzi, iar valurile ne făceau să ne simţim precum în montagnes russes. Pe deasupra mai era şi foarte frig, iar noi nu aveam haine groase. A fost o experienţă extraordinară, toţi ne-am comportat cu mult curaj, doar ca o simplă coincidenţă, când am acostat în port am observat că toţi purtăm chiloţi maro! Bine-nţeles că după primele două, trei pahare cu vin de la Oprişor, au început poveştile despre vitejiile fiecăruia dintre noi în toiul furtunii pe care sincer, nici nu ni le mai aminteam…

În loc de concluzie

Pentru mine a fost o experienţă deosebită, iar de când m-am întors nu am altceva în cap, decât să mă reîntorc pe iaht. Nu este mai scump decât la un hotel mediu, atât doar ca unul dintre voi trebuie să posede un permis de navigaţie. Deci, dacă vi se iveşte vreodată ocazia nu o irosiţi, pentru că o să trăiţi o experienţă unică, pe care nu o veţi regreta niciodată!

Bogdan

Filmul Evenimentelor

Mai multe

Fotbal cu vin

Scris la 22 iunie 2014 in Povesti despre vin, Slider | Niciun comentariu

Am vrut să fiu solidar cu Pițurcă și să mă detașez total de Campionatul Mondial de Fotbal din Brazilia, dar nu am reușit. Sâmbătă după amiază eram prin casă şi încercam câteva inovaţii culinare cu televizorul deschis pe TVR1. În timp ce tăiam câteva șuvițe de pui pentru wok, mai aruncam un ochi la tv, făcut atent mai mult de comentatorul care era și el uimit de cât pot alerga hondurașii ăia în meciul cu Ecuador. După ce-am scos de la fiert niște morcovei, era deja 1-0 pentru Honduras și m-am hotărât să fiu mai atent la ce se întâmpla acolo.
Până am dat eu de trei ori din mânuțe, ecuadorenii au egalat și-au mai dat încă un gol de final ca să complice definitiv grupa. De abia am pus feliile de morcovi la prăjit (precum cartofii, în ulei mult), că în scurt timp începe alt meci anunțat fără miză: Argentina – Iran. Aiurea!
Când am văzut cu ce dezinvoltură joacă iranienii împotriva vedetelor alb-bleu (nu erau secui!), mi-am dat seama că ai noștri nu aveau ce să caute p-acolo. Dribling, centrări, atacuri, apărare sigură, tot ce vrei pentru o înfruntare de Campionat  Mondial cu Argentina. Atunci mi-am dat și eu seama ce bine e să ai în echipă un Messi. Te scoate din… necaz. Frumos meci și torul era pregătit pentru o sărbătoare a fotbalului.
Toate ale gurii erau cum nu se putea mai bine, dar nu-mi puteam lua ochii de la meci. Potrivisem un vin chilian, pentru că și echipa lor a jucat extraordinar  (ne spusese Lucescu, ăl’ bătrân) și cred că vinul se potrivea și cu ce-aveam în farfurie. Chardonnay 2013 Viu Manent. La o mândrețe de meci și mâncare, a venit și surpriza acestui vin facut în două podgorii, precum frații Boateng, dar în echipe naționale diferite. Asta da ciudățenie! Nu că nu s-ar mai fi întâmplat, dar nu-i văzusem niciodată în ipostaza asta.
Nu știu ce fainoșag luaseră ghanezii pentru meciul ăsta, dar au jucat magistral, iar vinul care-l alesesem era din ce în ce mai bun. Proaspăt, echilibrat, vesel, cu toate aromele bune de fructe exotice și mai ales nebaricat, așa cum îmi place mie. Când au dat ghanezii și al doilea gol… eram la jumătatea celei de-a doua sticle. N-aș fi zis niciodată că voi fi în stare să beau singur mai mult de o sticla de chardonnay. Ei, uite că se poate, pentru că e greu să nu remarci notele florale, aromele de caise și bananele coapte, dar mai ales postgustul ăla de grapefruit foarte plăcut.
Și când marea Germanie (mai ales după meciul cu portughezii) se pregătea de kaput, intră tânărul pensionar Klose ca să pună talpa la egalare. 2-2 și sticla goală!
Două concluzii se desprind: nu mai există demult echipe de neluat în seamă, iar vinurile din „lumea nouă” încep să placă din ce în ce mai mult și la albe.
Era să uit:Chardonnay 2013 Viu Manent bate spre 7 papioane şi nu mai am decât 4 sticle, iar campionatul ăsta e din ce în ce mai atractiv.
RaSto

Mai multe

Povestea mea cu un campion

Scris la 19 mai 2014 in Povesti despre vin, Slider | 3 comentarii

Cei de la Wikipedia vor trebui să adauge la ziua de 14 mai şi concursul Centura Roze, pentru că anul acesta ediţia a 2a s-a ţinut tot în aceeaşi dată.
Nu voi insista asupra organizării, atmosferei şi celelalte amănunte logistice, pentru că numai cei prezenţi s-au putut bucura de ele, aşa că voi pomeni doar că: cele 12 vinuri roze din recolta 2013 care au luat startul au fost selectate și aveau sa intre într-un concurs de 2 tururi eliminatorii și o finala de 3.
Finaliștii (la diferențe mici de punctaj) au fost: Corcova (caștigător al Centurii Roze 2013), Liliac (locul 2 în 2013) si Iacob. Dacă despre Liliac și Corcova am mai scris, a venit rândul cașigătorului de joia trecută. Iacob rose 2013.
Cu Iacob roze am o poveste întreagă… Prima sticlă am cumpărat-o de la Wine Republic cu 2 luni în urmă, iar acasă deschizâd-o, după ce am răcit-o bine, am avut surpriza să-i găsesc un miros neplăcut de zeamă de varză… Noroc cu Berbecutio, care gasindu-l online pe facebook, îmi recomandă să-l mai las ceva timp la aerat. Așa am făcut și după 15-20 minute, mirosul neplăcut dispăruse aproape total și am putut să-l gust în voie. Făcut din cabernet și merlot, culoarea te surprinde de la început, ca fiind frumoasă, ca un siropel de zmeură.
A doua întâlnire cu rozeul Iacob am avut-o cu ocazia unui „Atelier de vinuri”- proiect inițiat de Vinul.ro, la restaurantul Bonne Bouche, unde întâlnindu-mă cu Dan Balaban, i-am povestit pățania mea. Evident, mirare urmată de uimire și apoi grimase. Domnule, e cel mai bun roze făcut de noi în ultimii ani…, îmi spune Dan Balaban. Zic să mai încercați o altă sticlă… îmi recomandă șeful de la Davino. Și mă uit mai bine în barul restaurantului și văd cu bucurie că rozeul Iacob se vindea la pahar. Am cumpărat imediat unul (20 lei) și m-am dus la masă, chiar lângă Dan și ne-am dat cu părerea împreună. De data asta, nici vorbă de vreun miros urât. Nas de fructe roșii de pădure, mai ales fragi și căpșunele.
Uite așa am prins curaj, pentru că la o invitație de prânz a la Ciorogârla făcută de Cătălin Păduraru, unde tema a fost Rose, să mă duc în traistă cu o sticlă de Liliac și una de Iacob (ce intuiție am avut!). Am remarcat și atunci gustul prietenos, blendul reușit dintre cabernet și merlot, aciditatea crescută și alcoolul de 14,4% binișor integrat. Împreună cu ceilalți invitați am concluzionat: românii au început să facă rozeuri bune, iar eu i-am dat aproape 7 papioane. Asta și datorită faptului că tot atunci am avut ocazia să gustăm și câteva vinuri roze franțuzești.
Joi, 14 mai, aveam și eu câteva vinuri preferate, dar când aproape 30 de jurați se pun pe punctat, ierarhiile proprii se dau peste cap. Așa că după turul 1 am ramas în concurs cu Arezan, Budureasca sec, Liliac, Corcova, Iacob și LacertA. Difernțe mici, dar pe podium au rămas cei mai sus amintiți.
Aceasta este povestea mea cu roze-ul campion Iacob și nu-mi rămâne decât să le mulțumesc juraților participanți, Roxanei pentru ajutor și poze, Simonei pentru logistică, lui Ionuț de la Vinescu.ro pentru sponsorizare, cât și distribuitorilor Rifco și Parma Food.
14 mai 2015 va fi joi. Știți ce va fi, nu?!
Cu bine,
RaSto

Mai multe

Valurile vinului la Belgrad

Scris la 12 aprilie 2014 in Povesti despre vin, Slider | Niciun comentariu

….Nu ştiu cum se face, dar majoritatea ieşirilor mele din Bucureşti, cu de-ale vinului din 2014, au fost pe Dunăre. În ianuarie la Brăila, în februarie la Budapesta şi în martie la Belgrad.
….La sfârşitul lunii trecute, la invitația lui Dusan Jelic, am înhămat Skoda lui Mihai V. şi-am luat-o împreună în lungul Dunării de pe la Drobeta în amonte, ca să ne întâlnim cu iubitorii de vin din Serbia. Peisajul românesc de pe malul celalalt e absolut fascinant: celbra sculptură în stâncă, muntele, „cazanele” şi Dunărea în sine, aşa cu vedeţi mai în pozele de jos.
….Am ajuns în timp la legendarul hotel Jugoslavija, unde urma să fim cazați și asupra căruia, fix cu 15 ani în urmă, se lansau cele mai aprige bombardamente NATO, făcând din Arkan – patronul hotelului de atunci- un mare erou. Vederea frumoasă spre un braț al Dunării ne indica și locul unde mai mulți membri #winelover din țări apropiate aveam să ne vedem: restaurantul Druga Prica.
….Cu sticlele de BYOB (bring your own bottle) la subraţ, la fix ora 19.oo eram în „block start”-uri la locul anunțat, având timp să ne punem ceva vinuri la rece. Amândoi ne-am dus cu soiuri românești, așa cum agreasem, cele aduse de mine fiind asigurate de Casa de Vinuri Cotnari, cărora le și mulțumesc. Unul câte unul, internaționalii  #winelover-i soseau funcție de avioanele care se întorceau de la Dusseldorf și-am avut plăcerea să-l cunosc mai bine pe Luiz Alberto (inițiatorul comunității), pe Ivana Simjanovska (din Macedonia), Paul Caputo (U.K) și mulți sârbi, printre care și Tomislav Ivanovici, cu care mi-a făcut mare plăcere să mă revad după Logrono și VinCE. Brusc, s-au înșirat zeci și zeci de sticle, printre care se distingeu busuioacele de Bohotin – Colocviu la Paris, despre care am fost imediat întrebat ce și unde a luat premii.
….Atmosfera nu avea cum să nu se destindă după câteva pahare de Belo Brdo, Talian, Stanusina vinificată în alb, riesling de Mosel, crampoșie de Zimnicea și multe vinuri roșii, nelipsind feteștile noastre negre Basilescu (2009) și Domnenii (2011). Spre final, după discuții și planuri de pus la punct, Luiz a scos o „mamaie” de Porto ținută 40 de ani la butoi.
….Lumea în jurul vinului era cu mult mai destinsă, iar locul în sine – restaurantul plutitor pe un fir al Dunării- ne legăna continuu, deși mulți dintre noi nu mai aveau nevoie. Am cunoscut producători locali, editori ai revistelor ce scriu despre vinuri din Macedonia și Serbia, dar mai ales #winelover-i și povești frumoase ale unor oameni ce știu să lase deoparte pentru o seară grijile și problemele pe care toți, din când în când le avem.
…. Toată seara am fost „ambientațI” de mizilicuri locale foarte gustoase și muzică disco, în care finalul a aparținut (fără oprire) lui Barry White, dar neștiind prea multe cuvinte slave, nu mi-am lăsat papionul antrenat la slow-uri cu sârboaicele. Am rămas noi datori cu dansul, dar sigur ne vom revanșa la București cu o seară memorabilă de #winelover, la care promit să le rup tocurile. Ne-am retras de la reuniune mândri de vinurile noastre și nu exagerez când spun că stăm destul de bine prin zonă la calitatea vinurilor, feteasca neagră fiind foarte cunoscută printre cei cu care am vorbit.
….Una peste alta, o astfel de ieșire, într-o astfel de comunitate face, cât 20 de postări pe blogg, iar vinul românesc are nevoie de mai multe momente în care să fie vorbit de oameni care cunosc bine fenomenul și de un feedback sincer, amical și adesea necesar.
….Dar nu vă spun mai multe despre comunitatea  #winelover , pentru că sigur, veți citi în numărul viitor al Vinul.ro
…. У вашемздрављу,
….RaSto

Mai multe

Poveștile Bucătăriei Românești -Episodul 1- Urzici la cuptor

Scris la 3 aprilie 2014 in Povesti despre vin, Slider | Niciun comentariu

….Ce ne spune Radu Anton Roman despre aceasta rețetă?
….”Mâncare de urzici fierte spre sănătate”  Rețetă din vol. 1 – Dobrogea și Câmpia Română
….Prima mâncare a urzicilor era însoțită de formula magică: „Atunci să mă doară pântecele, când va face femeia mânz și iapa copii”.
….Rețeta originală: 1 kg urzici tinere / piper / 4 linguri făină / o ceașcă de orez cu bob lung / 1 pahar lapte / 50g. unt și 50g. unt pentru uns tava / 4 ouă / 200g. telemea de Brăia.
….Cum se face? Se îngrijesc bine urzicile, cu apă multă, că au nisip și vietăți, se pun la fiert. Oule se bat bine cu făina, laptele, untul, până se fac pastă și spumă. Se spală și se fierbe orezul. S-au muiat urzicile? Se scot, se scurg, se toacă, se amestecă cu orezul fiert și pasta de ouă. Cratița se unge bine cu unt. Deasupra se rade brânza.În cuptorul bine încins la foc mărunt vor sta o juma’ de oră, să se-nchege și să se aurească brânza.”
….Aşa că după ce-am „grijit” urzicile opărindu-le, le-am tocat, dar chef Make a adăugat și 2-3  frunze de leurdă, ca să le sporească un pic aroma. Mai mult de-atât nu ne-am abătut de la rețeta de mai sus, cu excepția vinului pus alături: Crâmpoşia de Cepari, din 2011. Dacă tot mâncăm româneşte, atunci să şi bem lafel… Urzicile au ieșit bine, după cum se vede în fotografii, scoase din cuptor în formă de pască trandafir și în formă de mufin (brioșă), asta ca să-l atragă și pe Alexică. Am așteptat să se răcească și ne-am așezat mai aproape de șemineu, avertizați fiind de preietena de la TV, aceeași Romica Jurca. Amestecul de „paie” de la cuptor după ce s-a răcit, a avut darul să ne revigoreze lafel de mult precum crâmpoșia asta de lângă Drăgășani, care avea o culoare galbenă tot pai, cu tentă aurie și lăsând mici bule în pahare, semn că s-a păstrat bine și are destulă aciditate. Aroma crâmpoșiei (de flori galbene, citrice și ceva miere de salcâm) nu are cum să nu-ti creeze poftă de primăvară, după al doișpelea dumicat de urzici. Mai ales că prima senzație creată de vin este de ușor dulceag cu tentă de demisec, cu structură bună, aciditate suficientă, dar mai ales gustos. Cele 12,8 grade de alcool se amestecă bine și conferă senzația unui vin destul de vioi,  prietenos și darnic cu asocierile culinare.
….Față de cele maxim 8 papioane primite de chef Make, vinul primește +6 papioane pentru cei 30 de lei cât am dat pe el la magazinul din Slatina, unde deasupra sa se afla o întreagă casă memorială, așa cum se vede din fotografie. Iar de la Crama Cepari ramâne să mai încerc ceva vinuri, pentru că promite.
….Urzici la cuptor și crâmpoșie, ce deliciu românesc!
….Cu bine,
….RaSto

Mai multe