Cum să-ţi transformi duminica într-una de coşmar!

Scris la 31 octombrie 2013 in Povesti despre vin | 8 comentarii

Mă trezesc duminică dimineaţă şi mă uit pe geam. Era o zi superbă, superbă, iar eu nu aveam absolut nimic în program. Mă hotărăsc să  beneficiez la maxim de această zi, să mă duc în Herăstrău, să mă plimb agale pe aleile însorite, iar de acolo tot pe jos, spre seară să ajung în Centrul Vechi. Voiam să rămân în Centru Vechi măcar o oră două la terasă, cu o sticlă de apă minerală în faţă, pur şi simplu să privesc trecătorii şi să fiu singur cu gândurile mele! Zis şi făcut, aşa că după cafeaua de rigoare mă îndrept spre dus, dar îmi aduc aminte că am de schimbat un filtru de apă. Zic: să-l schimb acum, înainte de duş şi masa de dimineaţă, că aşa face omul gospodar.

Mă apuc de treabă, opresc apa în toată casa, aştept câteva minute să se depresurizeze instalaţia, iau cheia specială pentru desfăcut capacul filtrului şi… la treabă! Trag frate de filtru în cauză, de-mi ies ochi ca la melc. Mai încarc o dată, iar trag, mă proptesc în zid, trag din nou. Am crezut că înnebunesc! Filtrul pe care l-am desfăcut de douăzeci de ori până acum, nu voia şi pace! Nu se poate îmi zic, îl mai las câteva minute şi o iau de la capăt. Mă duc hotărât pe el, pe mama lui, şi trag de cheie şi trag şi mă opintesc şi iar încerc şi iar şi iar… Nuuuuuuu, nu există aşa ceva! A intrat vreun spirit în el de filtru, sunt la “camera ascunsă”, cineva îşi bate joc de mine – chiar nu găseam explicaţia. Dar nu mă las, trag de cheie până transpir tot, înjur, mă lamentez, mă enervez, îmi vine să omor pe toată lumea, dar filtrul tot nu vrea şi pace. Ud tot, îmi mai trag sufletul şi scot din frigider o sticlă de apă minerală rece ca gheaţa, pe care o beau pe nerăsuflate. Mă dau în spate pentru avânt, mă proptesc cu piciorul în ţeava, închid ochii şi trag cât pot de tare. La un moment dat, se aude “poc”! Asta e am zis, dar când mă uit ce să vezi: ieşise trava din perete, cu şuruburi, cu suport şi jumătate de tencuială…, dar capacul filtrului ba! Am crezut că mor, că mă dezintegrez, că îmi plesneşte capul de nervi… Şi atunci le-am zis…, le-am zis cum le iau toate rudele: filtrului, ţevii, zilelor în care s-au inventat instalaţiile sanitare, celor de au construit filtrul, celor care l-au montat acolo; cu toate amănuntele despre poziţii şi cum le-o fac şi de câte ori, şi, şi…! Dar, ca şi când asta nu a fost de ajuns deodată, aud în stomacul propriu nişte bolboroseli ce nu prea-mi inspirau încredere. Şi fugi! Abia am ajuns la “budă” întreg şi nepătat să zic aşa, că de la apa aia rece pe stomacul gol, am pus-o rău de tot. Acum, asta e… casa împuţită, apa oprită eu transpirat tot, important e că nu renunţ! Nu mă las nici mort să fiu; ce a ajuns un filtru să “mă facă pe mine”? Chiar nu mai conta că era ora 15.00, că mi-am stricat toată ziua, dar mă îmbărbăta gândul, că o să vină momentul când o să-l desfac şi apoi o să-l calc în picioare. Mă apuc ştiinţific de treabă, trag de cheie de două trei ori, mă odihnesc zece minute şi ce ziceţi, într-un târziu inevitabilul s-a produs. Am auzit “buuum” şi cheia de desfăcut filtru s-a rupt… Am leşinat! Şi cu siguranţă nu vreţi să ştiţi ce a fost la gura mea! Dar, nu m-am dat băţul nici acum, am luat un prosop şi m-am şters de transpiraţie, că de – apa nu aveam, m-am îmbrăcat şi am plecat la magazinele de bricolaj să-mi cumpăr cheie de desfăcut filtre. Zece chei am zis că-mi cumpăr să se rupă câte or vrea, că eu tot nu mă las până nu-l desfac.

În drum am trecut pa la o pizzerie că tot eram într-o groaznică dieta cu cinci mese pe zi – mâncat ce trebuie şi la ore fixe.

Am ajuns prima dată la Hornbach Militari. M-am dus “tevusca” la raionul de instalaţii, am chemat băiatul de acolo îi dau cheia şi când vreau să spun care-i “baiul” – mă taie stomacul şi fugiiii…! Mă întorc liniştit, îl găsesc pe fostul meu interlocutor de pe raion care mă anunţă că nu are chei de filtru aşa mari. Bun, când i-o cer pe cea ruptă îmi zice că a aruncat-o la gunoi! Prieteni… am zis că-l sfâşii, că-l fac bucăţi, că-l muşc de picior! Ca să nu o mai lungesc, am devenit preţ de un minut – două “cercetaşi prin tomberoane” şi astfel mi-am recuperat cheia ruptă. Am plecat apoi prin toate magazinele, care erau deschise duminică şi ce să vezi…, nicăieri nu am găsit vreo cheie care să se potrivească.

La întoarcere, într-o doară, mi-am sunat instalatorul şi i-am povestit păţania mea. Am ajuns înapoi acasă cam în acelaşi timp cu “meseriaşul”. Acesta, a scos o “cheie cu lanţ”, a pus-o în jurul filtrului a tras puţin şi l-a bufnit râsul…, că bine-nţeles capacul filtrului s-a desfăcut! Nu râde că tâmpitul i-am zis, că a fost “obosit” de mine, nu ai absolut nici un merit! Iar în gândul meu îmi ziceam: mare idiot am putut să fiu! Mi-am bătut toată ziua joc de mine ca de un mare bou ce sunt, când tot ce trebuia să fac era să dau un simplu telefon. Aşa merit, dacă sunt un imbecil!

Ce să mai spun, am aerisit casă, am făcut un duş, şi am deschis cutia de pizza, care acum era numai bună de bătut cu ea cuie în perete. Se făcuse ora 19.30 din frumoasă zi care se arătase dimineaţă, eu nu mâncasem nimic până la ora asta, eram plin de nervi, diata mea se dusese draq, aşa că am hotărât să-mi deschid o sticlă de vin dacă tot o făcusem lată şi să încerc să mă liniştesc.

Vinul se numea: Tenuta Carreta Garassino – Barbaresco 2005 şi o să vi-l descriu în câteva cuvinte!

Culoare: rubiniu deschis cu nuanţe cărămizii.

Nas: fructe de pădure, gemuri afumate, condimente şi puţină mineralitate.Pe final se simte o uşoară tuşă de vanilie.

Gust: sec, cu o aciditate extraordinară şi taninii calzi, catifelaţi. Alcoolul foarte bine integrat, nu se simte deranjat absolut deloc. Fructele din arome le regăseşti în gust, lăsându-ţi aceiaşi senzaţie plăcută, răcoroasă.

Un vin complex cu o structură foarte bună, cu final lung, persistent. Cursiv, intens şi armonios, îţi face plăcere să-l bei la orice masă cu cărnuri, peste, poate şi paste. Eu l-am servit după cum spuneam cu pizza şi a fost nemaipomenit. Preţul lui este de 127ron şi după părerea mea merită aceşti bani.

Dar, cum stăteam aşa pe canapea şi mai trăgeam din pizza precum din talpa de pantof şi apoi mai luăm câte o gură de vin, deodată ce aud!?

Nişte bolboroseli nefireşti în propriul stomac…

Bogdan

Vinos blancos españoles

Scris la 30 octombrie 2013 in Povesti despre vin | Niciun comentariu

….Nu puţini au fost cei care la plecarea mea spre #DWCC Logrono mi-au spus că am greşit locul, pentru ca Rioja ar fi patria vinurilor roşii spaniole. E adevărat. Roşiile sunt vedetele, însa aflaţi că şi oferta de albe este foarte generosă şi trebuie  să amintesc doar cele mai importante soiuri albe: Viura (sau Macabeo), Tempranillo Blanco, Malvasia sau Garnacha Blanca, ca să enumăr doar o parte din ele. Dar cum la eveniment au participat (ca expozanți) mai multe crame din Spania și Portugalia, chiar m-am simţit în largul meu degustând vinuri din Galicia, Rueda, Penedes, La Mancha, Ribera del Duero, Navara şi desigur, Rioja, cât şi veselul vinho verde portughez.
….De unul, însă, m-am ataşat. Poate că testându-l mai des (zilnic de câteva ori) şi comparându-l cu restul albelor între ele, mi-a placut mai mult. Eticheta nu-ți zice mai nimic, culoarea e gălbui-verzuie și odata dat cu paharul pe la nas stârnește interesul. Multe fructe exotice dau senzația că seamănă cu un sauvignon blanc în stil „lume nouă” sau cu Sole-ul de la Recaș, destul de puternic în arome și provocator. 
….În gură începe direct sec și-și modifică ușor gustul spre ceva dulceag, dar doar pentru puțin timp, când…pac! ..apar citricele și multe fructe tropicale care se așează în structura vinului care are bine dozat alcoolul. Aciditatea e cât trebuie și nimic nu e strident, ba chiar are și o ușoară catifelare plăcută. Armonios, destul de elegant și foarte potrivit cu tapas-urile locale. L-aș defini ca un vin extrem de prietenos, vioi și fresh, iar verile călduroase au un antidot: Albarino Pazo Senorans din Galicia, care se apropie binişor de 7 papioane. Recomand cu încredere acest vin.
….Așa că iubitorii de vinuri albe vor găsi oriunde în Spania variante pe placul lor, iar zona Rioja merită vizitată oricum. Anul viitor chiar vreau să revăd locurile.
….Saludos!
….RaSto

Flavor românesc la Rioja

Scris la 26 octombrie 2013 in Povesti despre vin | Niciun comentariu

….Ola! Nu cred ca mi-ați simțit lipsa, dar eu vă scriu oricum!
….Prima zi de #DWCC 2013  cu tema „Flavor” a început bine. Cu un drum de 380 de km din Madrid până la Logrono, dealtfel plin de culoare (nori, ploaie, iar nori plumburii, soare, verde, aramiu și roșu), în care Mihai O. a fost copilot și art photografer, de abia așteptam seara de BYOB (bring your own bottle).
 ….În centrul vechi al Logrono-ului, într-o frumoasă piață închisă,  am dus Colocviu la Atena și Colocviu la Paris ale Casei de Vinuri Cotnari, ca să vadă lumea comunicatorilor de vin cum stăm la capitolul “flavor”. Și ce noroc am avut că am ajuns devreme. Pentru că am apucat să ne organizăm și mai ales să răcim vinurile, fiind puține frapiere. Au început să vină oamenii, fiecare cu ceva sticle după ei și așa i-am cunoscut și pe organizatorii evenimentului, care sunt americani stabiliți acum în Spania, Gabrielle și Ryan Opaz. Au venit nemți, polonezi, ceva spanioli, francezi, sârbi, portughezi și cohorte de americani. Ryan Opaz chiar urmează să viziteze România la Premiile de Excelență Vinul.ro din 12-15 noiembrie, fiind invitat în juriul concursului şi căruia i-am promis un sejur de vis.
….Primul lucru care i-a frapat pe participanţi a fost forma și apoi eticheta fiecărei sticle. Aroma tămâioasei și busuioacei au prins mai bine la doamne, dar nici barbații n-au strâmbat din nas. Au studiat contraeticheta (doar în română-din păcate, apoi pliantele în engleză) și am dat câteva relații suplimentare despre zonă și vie. După un timp am renunțat să mai fac pe sommelierul și i-am lăsat pe restul să se descurce, observându-i de la distanță și degustând și eu niște vinuri portugheze.
….N-a durat mult și două tanti americance (la vreo 60-65 ani) au pus stăpânire pe sticle și-și turnau singure pahare mari ca la ziua recoltei. M-am apropiat să le dau informații în plus și erau uimite de arome, de gust și încercau silitoare să pronunțe cât mai corect TĂMÂIOASĂ. Clar că una era mai ageră, pentru că pronunția busuioacei i-a ieșit din a 2a încercare și mi-a spus că încearcă de 2 ani să viziteze România, dar amica ei are un prieten în Grecia, așa că… poate la anul va face un tur al cramelor de pe la noi. I-am arătat pe net sit-ul producătorului, localizarea și câteva fotografii de la Crama Vlădoianu, unde când l-a vazut pe Cătălin A., s-a hotărât clar să viziteze locul și mi-a promis, făcându-mi cu ochiul, că mai aduce o prietenă!!
….În acel moment, fiind expus la maxim și nedorind să fiu părtaș la o excursie enologică cu caracter geriatric, m-am dat pe lângă doua asiatice venite tot din state și care se lipiseră de rieslingul unui neamț  producător de vin. Brunețele cu ochii mici nu știau unde e Lomania, așa că n-am stat pe gânduri, le-am luat sticla de tămâioasă  „fetelor” cu sex-apeal-ul uitat in 1970 şi le-am dat-o chinezoaicelor să bea și să repete până le iese pronunția perfect.
….Mai în glumă, mai în serios, genul asta de evenimente unde oamenii se cunosc într-un mod teribil de informal și degustând fiecare de la fiecare, afli mai multe și-ți faci vinul cunoscut mai mult decăt ți-ai pune standul la cine știe ce târg internațional de profil. Ultima sticlă de busuioacă am s-o duc azi la cina festivă şi-am să-i rog pe bloggerii ce-o vor degusta-o, să scrie ei despre „flavor”-ul românesc  în limba lor.
….Chiar sunt curios.
….Cu bine,
….RaSto

A venit toamna!

Scris la 22 octombrie 2013 in Povesti despre vin | Un comentariu

Motiv de melancolie, cu vremea urâtă, căzutul frunzelor şi vegetaţia muribundă care abia aşteaptă primăvara viitoare să se trezească la viaţă. Cu vremea ploioasă de stat în casă şi număratul banilor, pentru cine îi are, pentru cine nu – număratul datoriilor.

Mie, ce să spun – îmi place toamna pentru tihna pe care mi-o oferă. După o vară agitată, cu multe drumuri la mare, munte şi tot felul de alte locaţii, vine toamna cu liniştea caracteristică, când în general mă adun pe lângă casă, stau la geam cu gândurile mele şi privesc atmosfera zgribulită de afară. Bine-nţeles, cu paharul de vin în mână şi mai tot timpul cu câte un preparat deosebit la cuptor.

Săptămâna trecută, aşa pe înserat un pus câteva bucăţi de dovleac la cuptor, cu ceva zahăr şi scorţişoară cât să-mi parfumeze toată casa. Mi-am amintit imediat atmosfera serilor petrecute la bunici, lângă gura sobei şi toate prostiile pe care le făceam în acele vremuri. Parcă au fost ieri…

Imediat ce am scos dovleacul de la cuptor şi am pus fiecare porţie pe farfuria lui, am adăugat peste fiecare, două linguri mari de îngheţată cu praline de la “Nirvana”. Nu vreţi să ştiţi cum a fost, pentru că dacă aţi afla, instantaneu s-ar goli oraşul, toată lumea ar alerga bezmetica pe străzi pentru achiziţionarea dovlecilor şi azvârlirea lor direct, sau cu boltă în cuptoarele proprii. Ar fi nebunie curată.

Acum să vă termin de tot, o să vă spun că am băut alături un pahar de Sirenă Dunării 2001 – Vinarte. Nimic pe lumea asta nu merge mai bine! Dovleacul, alături de dulceaţa vinului cu arome de caise coapte, gutui şi parcă puţină smochină, te ridica la cer. Musai să încercaţi!!!

Bogdan.